Înainte de 1989 cariera unei persoane părea predeterminată încă de la terminarea studiilor. Terminarea liceului putea sa însemne angajarea ca muncitor într-o fabrică, apoi în timp maistru şi poate şef de secţie. Activitatea prestată nu suferea nici o modificare dea lungul timpului, cariera avea un traseu fix. Situaţia era asemănătoare atât pentru persoanele cu studii medii cât şi pentru acelea cu studii superioare.
După 1989 s-au produs modificări dramatice în dezvoltarea carierei, multe dintre ele conducând spre efecte perverse. De exemplu în multe dintre funcţiile care presupuneau o pregătire socio-umană (e.g. resurse umane) erau angajate persoane cu studii tehnice (inginerie, ştiinţe economice) – piaţa cerea astfel de meserii, dar şcolile de psihologie din România fuseseră desfiinţate în anii 70. Abia în a doua decadă a anilor 90 s-a început profesionalizarea personalului din acest domeniu. În acelaşi timp desfiinţarea marilor întreprinderi de stat şi deschiderea pieţei, apariţia economiei de piaţă au determinat ca evoluţia carierei să nu mai fie un fenomen complet predictibil, cu atât mai mult cu cât unele meserii nu mai erau cerute de piaţa muncii; pentru alte meserii exista un excedent de profesionişti; unii angajaţi nu aveau nici cunoştinţele şi nici abilităţile necesare pentru a se adapta noilor condiţii etc. Am putea asemăna dezvoltarea carierei în acea perioadă cu o barcă în vrie ce pluteşte pe o mare agitată.
Dezvoltarea carierei este o necesitate determinată de nevoia de performanţă profesională a persoanei şi de nevoia acesteia de a supravieţui pe o piaţă a muncii cu o concurenţă din ce în ce mai crescută. Despre dezvoltarea carierei se poate vorbi atât în contextul unei organizaţii dar şi în cazul persoanelor care schimbă locurile de muncă.