Copilul rămas în ţară în urma plecării părinţilor la muncă în străinătate, poate avea nevoie de specialişti, legislaţie şi instituţii care să intervină pentru a-i asigura protecţia, pentru a-i apăra drepturile. Protecţia copilului aflat în dificultate se realizează prin intermediul următoarelor organe aflate în subordinea Ministerului Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse (MMFES), care au anumite responsabilităţi şi obligaţii.
Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului este un organ de specialitate al administraţiei publice centrale, înfiinţată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.12 din 26.01.2001. Funcţiile pe care le îndeplineşte acest organ sunt : de strategie –asigură fundamentarea, elaborarea şi aplicarea strategiei şi a programelor de reformă în domeniul protecţiei drepturilor copilului, inclusiv prin adopţie ; de reglementare –prin care se asigură elaborarea cadrului normativ necesar în vederea realizării obiectivelor şi programelor ; de administrare – prin care se asigură gestionarea bunurilor din domeniul public şi privat al statului, pe care le are în administrare sau în folosinţă, precum şi a serviciilor publice din domeniul protecţiei drepturilor copilului, inclusiv prin adopţie ; de reprezentare –prin care se asigură, în numele statului român, reprezentarea pe plan intern şi extern ; de autoritate de stat –prin care se asigură urmărirea aplicării reglementărilor din domeniul propriu, controlul respectării aplicării acestora, precum şi al activităţilor instituţiilor şi organismelor care îşi desfăşoară activitatea în subordinea sau sub autoritatea sa ; de asigurare a activităţii executive şi de secretariat a Comitetului Român pentru Adopţie.
Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC) este instituţia publică cu personalitate juridică înfiinţată în subordinea consiliului judeţean, respectiv a consiliului local al municipiului Bucureşti, cu rolul de a asigura pe teritoriul judeţului/sectorului aplicarea politicilor şi strategiilor de asistenţă socială în domeniul protecţiei copilului, familiei, persoanelor singure, persoanelor vârstnice, a celor cu handicap, precum şi a oricăror persoane aflate în nevoie ; activitatea DGASPC în domeniul protecţiei drepturilor copilului este complementară activităţii desfăşurate de SPAS.
Comisia pentru Protecţia Copilului este un organ de specialitate al consiliului judeţean/local/sectorului municipiului Bucureşti care coordonează activitatea autorităţilor administraţiei publice locale din municipii/oraşe/comune aflate pe teritoriul judeţului/sectorului municipiului Bucureşti, în domeniul autorităţii tutelare şi al protecţiei copilului aflat în dificultate ;
Serviciul public de asistenţă socială (SPAS) funcţionează ca o instituţie publică de interes local, cu personalitate juridică ; în cadrul acestui serviciu funcţionează centre de plasament şi centre de primire a copiilor, prin intermediul cărora se asigură dezvoltarea armonioasă a copilului încredinţat sau dat în plasament acestora. Un alt organ important este Oficiul Român pentru Adopţii (ORA).
Actele normative care reglementează modalităţile de abordare şi instrumentare a cazurilor copiilor ai căror părinţi au migrat în străinătate sunt: Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului; Codul Familiei; Legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului; Ordinul nr. 219/2006 al Secretarului de Stat al Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului privind activităţile de identificare, intervenţie şi monitorizare a copiilor care sunt lipsiţi de îngrijirea părinţilor peperioada în care aceştia se află la muncă în străinătate; Ordinul nr. 286/2006 al Secretarului de Stat al Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului pentru aprobarea Normelor metodologice privind întocmirea Planului de servicii şi a Normelor metodologice privind întocmirea Planului individualizat de protecţie; Ordinul nr. 95/2006 al Secretarului de Stat al Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului pentru aprobarea Metodologiei de lucru privind colaborarea dintre direcţiile generale de asistenţăsocială şi protecţia copilului şi serviciile publice de asistenţă socială/persoane cu atribuţii de asistenţă socială, în domeniul protecţiei şi drepturilor copilului; H.G. nr. 683/2006 pentru completarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 156/2000 privind protecţia cetăţenilor Români care lucrează în străinătate, aprobate prin H.G. nr. 384/2001;
Actele normative care ghidează cel mai bine activităţile şi intervenţiile în cazul copiilor cu părinţi plecaţi la muncă în străinătate sunt Legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului şi Ordinul nr. 219/ 2006. Legea 272 care oferă cadrul de intervenţie pentru orice situaţie de risc în care copiii s-ar afla, chiar dacă nu menţioneză specific această categorie de copii, punând accent pe prevenirea separării copilului de familie. Tot în temeiul acestei legi sunt stabilite tipurile de servicii destinate prevenirii copilului de părinţi, cât şi pe cele de protecţie specială a copilului care a fost temporar sau definitiv separat de părinţi. Prin Ordinul nr. 219 se prevede obligativitatea activităţilor de identificare, intervenţie şi monitorizare a copiilor care sunt lipsiţi de îngrijirea părinţilor pe perioada în care aceştia se află la muncă în străinătate, precum şi planul de servicii pentru copil, tipul de servicii de consiliere psihologică de care va beneficia copilul.
Un studiu realizat de UNICEF în colaborare cu Asociaţia ,,Alternative Sociale” evidenţiază faptul că SPAS din cadrul primăriilor sunt instituţii ce ar trebui să joace rolul cel mai activ în identificarea şi sprijinirea acestor cazuri, lucru care în urma analizelor efectuate demonstrează că resursele umane de care dispun acestea sunt total insuficiente raportându-se numărul de asistenţi sociali la cel al numărului de locuitori (exemplu : 7 asistenţi sociali la un numă de 300.000 de locuitori, fiecare cu problemele sale). Tot în acelaşi studiu sunt prezentate opinii ale unor persoane din cadrul comunităţii care sunt îndreptăţite să o facă şi care, specifică faptul că, colaborarea între serviciile de asistenţă socială din cadrul primăriilor şi comunitate este deficitară, reduc colaborarea la completarea documentelor privind venitul minim garantat, la primirea unor cereri pentru acordarea anumitor beneficii. În aceste cazuri se remarcă rolul pasiv al serviciului specializat, în detrimentul muncii de teren care facilitează cu adevărat eficienţa în comunitate.