Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului, prevede că acesta ,,trebuie să crească într-un mediu familial, într-o atmosferă de fericire, dragoste, înţelegere” pentru a-şi dezvolta complet şi armonios personalitatea. Un copil are nevoie de legături emoţionale stabile, de sentimentul apartenenţei necondiţionate la un grup de persoane (familie, în esenţă), de un mediu securizant care să-i permită experienţe normale de viaţă.
Pentru un copil, plecarea unuia sau a ambilor părinţi la muncă în străinătate poate reprezenta un moment de cotitură în viaţa sa, în dezvoltarea propriei personalităţi. ,,Copilul are dreptul de a fi îngrijit de către părinţi şi nu de a fi separat de aceştia.” Separarea temporară părinţi –copii, pe care cei din urmă o resimt ca pe o senzaţie de insecuritate şi anxietate, în special la vârstele mici, este echivalentă cu un stres. ,,Stresul este considerat, orice stimul care induce organismului o stare de tensiune sau exprimă chiar starea de tensiune a unui organism, care îşi mobilizează toate resursele de apărare pentru a face faţă unei agresiuni fizice sau psihice (emoţie foarte puternică) ”. Este foarte important pentru copil circumstanţele în care survine separarea de părinţi, de modul în care părinţii îi pregătesc pe copii din punct de vedere psihic, de modul în care îşi motivează plecarea din sânul familiei. Indiferent de situaţia cu care se confruntă un părinte, calitatea relaţiei părinte –copil exprimă în fond caliatea părinţilor.
Este foarte important modul în care copilul percepe şi trăieşte acest eveniment din viaţa sa şi care poate fi determinat de mai mulţi factori cum ar fi: vârsta, nivelul de dezvoltare psiho-socială a copilului şi capacitatea de înţelegere şi conştientizare a realităţii, gradul de maturitate şi potenţialul de rezistenţă şi adaptare la stres, raporturile existente între membrii familiei înainte şi în momentul plecării, relaţiile de ataşament între părinţi şi copii, persoana sau persoanele în grija cărora va rămâne pe perioada plecării părinţilor.
Ţinând cont de toţi aceşti factori, familia are datoria de a-l informa pe copil asupra intenţiilor lor, a schimbărilor care se pot produce într-un timp mai lung sau mai scurt, angajând astfel copilul în producerea acestui eveniment. Motivaţiile plecării resimţite de copil, timpul de când a fost anunţat de această decizie şi până la momentul efectiv al plecării, promisiunile făcute de adult, sfaturile şi sarcinile atribuite pentru perioada în care părintele lipseşte sunt tot atâtea variabile care determină evoluţia ulterioară a copilului.
Prin analizarea percepţiilor şi atitutinilor copilului dinaintea, în timpul şi după plecarea părintelui se pot trage concluzii despre felul cum resimt aceşti copii lipsa părinţilor. Din acest punct de vedere, se pot identifica situaţii diverse: plecarea părinţilor sau a unuia dintre ei se produce independent de copil, fără informarea celui din urmă; copilul poate fi informat cu privire la producerea evenimentului, dar nu beneficiază de explicaţii, de schimbările care vor interveni în viitor, neavând posibilitatea de a-şi exprima sentimentele şi emoţiile legate de plecarea părinţilor; informarea din timp a copilului despre plecare, discuţii cu acesta asupra schimbărilor care vor surveni în viaţa lui, primeşte asigurări din partea părinţilor cu privire la afecţiunea părintească, la importanţa lui pentru ei, părinţii ; discuţii asupra modului în care vor comunica, sfaturi asupra unor posibile situaţii ce pot apărea, relaţii despre persoana/persoanele în grija cărora va rămâne
Plecarea părinţilor la lucru în străinătate nu este un eveniment plăcut pentru copii şi, probabil, nici pentru părinţi, dar cei din urmă au datoria de a nu transforma acest eveniment într-o traumă psihică aceentuată de propria lor atitudine, de lipsa de comunicare cu propriul copil. Din momentul plecării părinţilor, se poate atribui copilului rămas în ţară, în unele cazuri, statutul de copil aflat în dificultate. Prin plecarea unui părinte mecanismul familiei este obstrucţionat prin eludarea din componenta lui a mai multor rotiţe care asigurau funcţionarea interdependentă şi corelată a fiecărei componente în parte ca un întreg, ca un sistem. Funcţiile exercitate de părintele care lipseşte, prin atributele exercitate de acesta, prin rolurile îndeplinite dar mai ales prin aşteptările de rol la care răspunde, trebuie suplinite, preluate sau împărţite în cadrul grupului familial pentru ca într-o formă sau alta, mecanismul să poata funcţiona în continuare. De asemeni, relaţiile dintre membrii familiei se modifică, se adaptează noului contex creat, în modul considerat cel mai eficient. Nu de multe ori această reconfigurare a funcţiilor şi rolurilor din familie nu găseşte cele mai bune soluţii, copiii devenind supraîncărcaţi de roluri, copleşiţi de sarcini sau din contra resimţind o oarecare lipsă de autoritate şi o “libertate” percepute ca pe o invitaţie la acte de iresponsabilitate şi chiar comportamente predelincvente.
Dincolo de şocul momentului plecării care, într-o formă sau alta, se atenuează în următoarele luni, rămâne capacitatea sau incapacitatea copiilor de a se adapta unui context de viaţă nou care presupune stiluri de viaţă diferite, reguli şi rutine casnice noi. Aceste incompatibilităţi între răspunsurile învăţate de copil în procesul de socializare primară şi secundară pentru anumiţi stimuli şi felul diferit în care se aşteaptă să răspundă din acest moment sunt premize ale lipsei de adaptare. Aceste experinţe pot deveni cauzatoare de conflicte, între copilul ai cărui părinţi sunt plecaţi în străinătate şi restul grupului familial din care face parte acum.
Dacă valorile, stilul de viaţă, standardele şi principiile însuşite de copil în procesul de socializare sunt compatibile sau adaptabile celor din grupul familial în grija căruia este lăsat copilul, există şanse mari pentru o convieţuire armonioasă a minorului în noua sa casă, deşi conştiinţa propriei familiei îi va rămâne foarte bine întipărită în minte ca un construct diferit. Datele culese pentru evidenţierea modului de raportare a copilului la cei din jurul său în prezent, a felului în care se manifestă în grupul de egali, în mod special la şcoală şi pentru studierea istoricului social se pot corobora pentru a surprinde dinamica dintre specificul procesului de socializare primară şi secundară şi aşteptările de rol actuale ale copilului faţă de persoana de ingrijire.
Efectele negative ale separării copilului de părinţi au fost demonstrate prin numeroase studii de specialitate. Copiii care au fost lipsiţi temporar sau definitiv de ocrotirea părinţilor lor se confruntă cu dificultăţi reale de adaptare la viaţa socială. De aceea, această problemă este o preocupare a întregii societăţi.
,,Problemele de familie, ale cuplului marital şi în relaţiile părinţi -copii au existat întotdeauna, după cum au existat şi soluţii. Ceea ce a însemnat marea cotitură în ceea ce priveşte asistenţa acordată familiei şi problemelor sale s-a produs tocmai prin trecerea de la asistenţa spontană nesistematică la cea organizată oficial, cu metode şi mijloace specifice. Asistenţa socială a familiei presupune o viziune şi un tratament ecologic al grupului familial (locul ei în comunitate, relaţiile cu alte instituţii sociale, impactul evenimentelor şi structurilor macrosociale).
Odată cu plecarea părinţilor la muncă în străinătate, toţi cei îndreptăţiţi, începând poate cu părinţii copiilor, trebuie să încerce să identifice soluţii care să asigure protecţia şi promovarea drepturilor copiilor care să ducă la dezvoltarea normală a acestora. Existenţa problemelor personale şi familiale, în acest caz, ar trebui să constituie o prioritate a comunităţii din care fac parte aceşti copii.