NORMELE INTERNATIONALE SI APLICABILITATEA LOR
Cel mai important principiu fundamental care consacră egalitatea de gen este cel al nediscriminării, reglementat și prin Convenţia Europene a Drepturilor Omului care prevede în articolul 14 obligativitatea statelor să asigure exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale prevăzute în acest document juridic internaţional fără deosebire de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice, avere, naştere. Astfel, principiul nediscriminării prevăzut de Convenţia Europeană îşi găsește originea în art. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului care dispune: „Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de celelalte în spiritul fraternităţii”.
De asemenea, Carta Drepturilor Fundamentale interzice orice discriminare bazată în special pe motive de sex, rasă, culoare, origini etnice sau sociale, caracteristici genetice, limbă, religie sau convingeri sau opinii politice.
În cadrul dreptului european în ceea ce privește nediscriminarea, un mijloc de protecţie poate fi exprimat în mod general sau limitativ. Dreptul Uniunii Europene prevede numai mijloace de protecţie limitative pentru discriminarea directă şi un mijloc de protecţie general numai în privința discriminării indirecte. Altfel spus, în baza directivelor privind nediscriminarea, discriminarea directă va putea fi justificată numai atunci când urmăreşte scopuri precise menţionate în mod expres în directivele respective.
Într-o altă ordine, drepturile fundamentale ale omului sunt drepturi subiective, în temeiul cărora titularii lor pot să desfașoare o anumită conduită și să ceară altora desfașurarea unei conduite corelative dreptului lor, sub sancțiunea prevazută de lege, în scopul valorificarii unui interes personal și legitim.
De asemenea, caracterul fundamental al drepturilor poate decurge din impotanţa lor socială, din caracterul politic al raporturilor de cetățenie din care îşi atrag sorgintea și nu în ultimul rând din faptul că sunt cuprinse în legea fundamentală a statului.
Prin noţiunea drepturilor fundamentale cetăţenesti, se poate desemna acele drepturile ale cetăţeniilor ca, fiind esenţiale in privinţa dezvoltării materiale şi intelectuale ale acestora, precum si pentru asigurarea participării lor active la conducerea statului. Ocrotirea și garantarea juridică a drepturilor fundamentale sunt vitale pentru statutul civic al individului, fiind esențiale pentru viața și demnitatea acestuia. Deși drepturile fundamentale sunt vitale pentru condiția individului, exercițiul unora dintre ele poate fi restrans în anumite condiții.
Conform art.53 din Constituția României prevede că: ,,exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranței naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale.
Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie sa fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod descriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.
Din punct de vedere al clasificării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, se consideră, mai mult din motive metododologice, de încadrare tipologică, că acestea pot fi cuprinse în două categorii principale:
– drepturi și libertăți civice principale;
– drepturi social-economice și culturale.
O asemenea clasificare a drepturilor cetățenești, este justificată deoarece reflectă apariția lor cronologică.
Orice clasificare este o problemă convențională și subiectivă, întrucât criteriul de clasificare poate să difere în funcție de opțiuni aleatorii. Însă, este de remarcat faptul că, toate clasificările drepturilor omului acoperă marja integrală a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
Carta drepturilor fundamentale a U.E., semnată la data de 7 decembrie 2000, la Nisa, sistematizează asamblul drepturilor omului, folosind drept valori fundamentale ale democrației, constituțional ocrotite și garantate de statul de drept, cum ar fi demnitatea, libertatea, egalitatea, solidaritatea, cetățenia și justiția.
De astfel, între drepturile şi libertăţile omului nu se face nici o deosebire de valoare juridică, fiind considert faptul că, numai garantarea reală a tuturor drepturilor poate permite afirmarea plenară a personalității și demnității umane.
Între drepturile cetăţenesti poate exista, așadar o dialectică intercondiționată. Atât în privința garantării unor drepturi cât şi ignorarea sau încălcarea altora, pot fi conduite de guvernare ireconciliabilă.
Concepții cu privire la drepturile și libertățile omului, exprimate în operele unor filozofi și juriști de prestigiu s-au regăsit în numeroase documente cu caracter constituțional care pun în evidența o concepție logică și structurată în decursul timpului. O exprimare sumară a concepțiilor privind drepturile omului, privite în evoluția lor istorică, demonstrează că încărcătura filosofică a acestui concept s-a reflectat nemijlocit în definirea trăsăturilor politice și juridice ale conceptului însuși.
De subliniat faptul că, în elaborarea conceptului de drepturi ale omului, a fost rezultanta unor acte juridice cu un bogat conținut moral și politic, a consacrării lor sub forma unor documente redactate de către juriști de prestigiu. Totodată, aceste documente au însemnat evidențierea unor principii de organizare politică, fundamentate în operele teoretice cu o valoare universală ce au rezistat timpului.
Conceptul în sine de drepturi ale omului, au reprezentat prin urmare, o sinteză a tot ceea ce gândirea umană a avut mai bun, punând în valoare principiile filosofiei umaniste, reluând elemente valoroase din gândirea religioasă și din năzuințele generale de libertate ce au reușit să se facă cunoscute în secolele al-XVII-lea și al XVIII-lea.
Din cele mai vechi vremuri s-a pus accentul pe ideea de libertate a persoanei, un astfel de act fiind și Magna Carta Libertatum, ce a fost proclamată în Anglia de catre Ioan fără de Țară, în anul 1215, prin care baronii și episcopii englezi obțineau o serie de privilegii și garanții procedurale de la rege.
Acest act de epocă a avut o prioritate absolută asupra tuturor celorlalte acte care s-au elaborat în lume în decursul timpului în acest domeniu atât de important pentru întreaga populație a globului. Conținutul acestui document prevedea că: ”Nici un om liber nu va putea fi arestat sau întemnițat sau deposedat de bunurile sale, ori declarat în afara legii, sau exilat, sau lezat de orice manieră ar fi și noi nu vom purcede împotriva lui și nici nu vom trimite pe nimeni împotriva lui, fără o judecată loială a egalilor sau în conformitate cu legea țării.
La 10 decembrie 1948 s-a adoptat Declarația Universală a Drepturilor Omului, zi care este sărbătorită în lume ca Ziua Internațională a Drepturilor Omului. Acest text consfințește o serie de drepturi fundamentale – un ideal comun ce trebuie împlinit, așa cum se susține în chiar termenii declarației – pentru toți oamenii, indiferent de rasă, sex, limbă, religie, opinie politică, origine națională sau socială, bunuri, naștere sau situație materială. Acest document a fost adoptat fără nici o împotrivire din partea statelor membre ONU, exceptand opt abțineri.
Întrucât declarația nu are forță juridică obligatorie, nefiind un tratat internațional, de jure, nu creează obligații pentru state. Cu toate acestea, prevederile sale au fost incluse în constituțiile și legile interne ale statelor, fapt pentru care aceasta a căpătat o importanță deosebită.
Ca urmare a faptului că statele au considerat necesară adoptarea unui document care să conțină dispoziții de forță juridică, în perioada anilor 1948-1966, s-au purtat negocieri pentru adoptarea unui document în acest sens, culminând cu Carta Internațională a Drepturilor Omului, care a inspirat în mod direct elaborarea și incheierea, ulterior, a unei game de instrumente complementare privind reglementarea drepturilor omului în unele domenii speciale și concrete :
• autodeterminare și dreptul de independență al popoarelor colonizate;
• lupta împotriva discriminării bazate pe rasă, sex, loc de muncă, profesie, religie, credință,
educație;
• lupta împotriva crimelor de război și crimelor împotriva umanității;
• protecția persoanelor supuse unui regim de detenție sau de închisoare;
• interzicerea torturii și altor tratamente analogice inumane;
• drepturile persoanelor cu deficiențe mintale și handicapate;
• progresul și dezvoltarea în domeniul social;
• folosirea progreselor înregistrate de știință și tehnică în interesul păcii și beneficiul omenirii;
• cooperarea și dezvoltarea culturală pe scara internațională;
• drepturile politice ale femeii;
• lupta împotriva rasismului, instigării la război și aparheid-ului;
• lupta împotriva terorismului;
• promovarea drepturilor omului;
În scopul minimalizării lezării drepturilor omului, pe plan național și internațional se depun eforturi considerabile prin eliberarea unor instrumente cât mai eficiente în scopul respectării drepturilor și libertăților fundamentale, se efectuează monitorizarea respectării Drepturilor Omului de către state.
Drepturile și libertățile fundamentale sunt nu numai o realitate, ci și finalitatea întregii activități umane, bineînțeles a aceleia democratice. Drepturile și libertățile omului, cu multiplele ramificații și implicații teoretice, dar mai ales practice, reprezintă un domeniu important în preocupările fiecărui stat, precum și în ale comunității umane internaționale.
Drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective ale cetățenilor, esențiale pentru viața, libertatea și demnitatea acestora, care sunt indispensabile pentru libera dezvoltare a personalității umane, drepturi stabilite prin Constituție și garantate de aceasta din urmă, de asemenea și prin alte legi.
Corelativ cu drepturile fundamentale, cetățenii români au și o serie de îndatoriri fundamentale. Într-o societate democratică existența îndatoririlor fundamentale este o condiție normală pentru o societate democratică. Ele sunt acele obligații ale cetățenilor considerate esențiale pentru realizarea scopurilor sociale înscrise în Constituție și asigurate în îndeplinirea lor prin convingere sau la nevoie prin forța coercitivă a statului. Este evidentă legătura indisolubilă ce există și trebuie să existe între drepturi și îndatoriri, îndatoririle asigurând și ele prin conținutul lor, dezvoltarea personalității umane, realizarea scopurilor societății. Obligațiile fundamentale sunt importante pentru stat, la fel de importante cum sunt drepturile și libertățile fundamentale pentru cetățeni.
Realizarea îndatoririlor fundamentale sunt asigurate prin convingere ori la nevoie prin forța coercitivă a statului, ele fiind obligații juridice veritabile. Trăsătura caracteristică a îndatoririlor fundamentale este aceea că ele sunt reglementate chiar în textul Constituției. Îndatoririle fundamentale sunt obligații ale cetățenilor, considerate absolut esențiale de către popor pentru realizarea intereselor generale, stipulate în constituție, a căror realizare este asigurată prin convingere sau la nevoie prin forța coercitivă a statului.
Egalitatea între femei şi bărbaţieste un drept fundamental, o valoare comună a UE şi o condiţie necesară pentru realizarea obiectivelor UE de creştere economică, ocuparea forţei de muncă şi a coeziunii sociale. Cu toate că inegalităţile încă există, UE a făcut progrese semnificative în ultimele decenii în realizarea egalităţii între femei şi bărbaţi. Aceasta este – în principal – datorită legislaţiei de tratament egal, integrarea dimensiunii egalităţii de gen şi măsurile specifice pentru avansarea femeilor; Aceste aspecte vizează accesul la ocuparea forţei de muncă, egalitatea salarială, protecţia maternităţii, concediul parental, de asigurări sociale şi profesionale, securitatea socială, sarcina probei în cazurile de discriminare şi de auto-ocupare a forţei de muncă.
Principiul egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi a început să fie transpus în legislaţia şi în politicile UE, urmărindu-se reglementarea vieţii sociale a Statelor Membre din perspective economice. Astfel, egalitatea între femei şi bărbaţi pe piaţa muncii s-a dovedit de importanţă crucială în spaţiul comunitar, plasând problematica egalităţii de şanse în centrul Strategiei Europene pentru Ocupare. Strategia Comunitara urmăreşte să combine integrarea perspective de gen în toate politicile şi programele Comunităţii Europene concomitent (complementar) cu promovarea acţiunilor specifice în favoarea femeilor.
În plus, faţă de dispoziţiile legale referitoare la egalitatea de tratament dintre bărbaţi şi femei, legislaţia UE anti-discriminare a fost înlocuita de asigurarea unui nivel minim de protecţie şi un tratament egal pentru toată lumea de viaţă şi de muncă în Europa. Aceste legi sunt proiectate pentru a asigura un tratament egal, indiferent de rasă sau origine etnică, religie şi credinţă, dizabilităţi, orientare sexuală sau vârstă și au scopul de a asigura egalitatea de tratament, în multe aspecte legate de viaţa de zi cu zi – de la locul de muncă, care acoperă probleme de educaţie, asistenţă medicală şi de acces la bunuri şi servicii.