EGALITATEA DE ŞANSE ÎNTRE FEMEI ŞI BĂRBAŢI ÎN ROMÂNIA
Pentru o cât mai bună înțelegere a noțiunii de egalitate de șanse, trebuie în primul rând să aducem în discuție egalitatea în drepturi și egalitatea de șanse.
Egalitatatea în drepturi implică faptul că sunt asigurate aceleaşi drepturi tuturor, conceptul în sine fiind asociat unei egalităţi, să spunem mai mult formale întrucât nu acoperă şi posibilitatea persoanelor de a-şi exercita drepturile sau capacitatea acestora de a şi le realiza efectiv. După cum bine se știe, femeile au dreptul legal de a munci, dar în lipsa unor politici de armonizare a vieţii de familie cu cariera, în condiţiile în care preponderent ele efectuează munca de îngrijire din familie, nu au posibilitatea efectivă de a rămane ocupate pe piaţa muncii.
Lipsa grădiniţelor poate constitui un obstacol pentru femei să atingă un grad satisfăcător de ocupare pe piaţa muncii. Pentru a ajunge la egalitate în drepturi între femei şi bărbaţi, a fost parcurs un lung drum la nivelul istoriei.
Egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi constituie un principiu important al Uniunii Europene prevăzut în legislaţia primară şi secundară, integrat în sistemul instituţional. În demersul său de a face parte din Uniunea Europeană, România a alienat legislaţia internă cu normele comunitare, ceea ce înseamnă că noţiunea de egalitate de şanse a pătruns în spaţiul românesc odată cu începerea procedurii de aderare la Uniunea Europeana din 1996. Însă, dacă legislativ şi instituţional a intrat prin integrarea în Uniunea Europeană, în discursul public a fost integrat mai întâi de organizații neguvernamentale, mediul academic şi apoi de alţi factori sociali.
Am să încep abordarea acestui subiect printr-o cercetare, întrucat consider că este o bună ocazie de a face această problemă cunoscută în rândul societăţii romaneşti, pentru că, dincolo, de realizările mişcării de femei din România ultimilor ani, exista încă multe zone obscure, multe improvizaţii, multe aspecte neacoperite, multe desincronizări, marginalizări şi auto-marginalizări în interiorul domeniului şi al comunităţii. Pe de altă parte, a documentelor şi a instituţiilor, se află femei din ţară, care convieţuiesc în sărăcie, câştigă mai puţin decât bărbaţii, se luptă cu probleme specifice de sănătate, sunt victime ale violenţei domestice şi ale traficului de fiinţe umane şi multe altele.
Mai mult decât atât sunt anumite grupuri de femei (femeile rome, cele în vârstă sau din mediul rural) care nu se descurcă, precum o fac altele din alte medii.
În România se confirmă teoria acumulării dezavantajelor. Poate că nu există multe discriminări de gen majore, dar există cu siguranţă multe lucruri aparent mărunte care întreţin nejustificat discrepanţe şi chiar discriminări de gen.
,,De multe ori mecanismul de combatere a discriminărilor de gen are hibele lui, care merită discutate.”
De asemenea, nu trebuie să uităm că rezultatele cercetării ne ajută să ne susţinem sau să ne infirmăm ipotezele. Prin urmare, aceleaşi rezultate ne pot ajuta să criticăm constructiv aspectele menţionate mai sus, lucru care nu poate fi altfel decât folositor.
Astfel că, porivit dispozițiilor prevăzute la ar. 14 din Convenția Europeană a Drepurilor Omului :
”Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”
În zilele noastre vorbim despre emanciparea femeii, despre drepturi egale, despre abolirea discriminării dintre sexe.
Pe parcursul ultimelor decenii, ne-am obişnuit să spunem că femeile s-au emancipat și că acestea se îndreaptă rapid către un statut de egalitate cu bărbaţii. Este un deziderat de care sunt mai aproape în special societăţile avansate din Occident. Însăşi existenţa lui trădează însă o inechitate profundă, care a străbătut evoluţia umanităţii încă din zorii civilizaţiei şi până în prezent. Astăzi, efectele acestei inferiorităţi se văd pretutindeni. Spre exemplu, cum se întâmplă în cazul căsătoriillor religioase, în car preoţii, în cuprinsul ceremoniilor, obișnuiesc să le specifice tinerilor căsătoriţi, faptul că bărbatul trebuie să fie ,,capul familiei”, iar femeia trebuie să-l asculte în toate.
Am putea sa facem aici o mică paralelă şi să vedem cum erau femeile văzute înainte, mai exact, în timpul Evului Mediu.
Evul Mediu nu a fost o perioadă foarte uşoară pentru femei. Acestea erau văzute ca simple folosințe de naștere a copiilor, în 13 ani de căsnicie unele ajungând să dea naştere chiar la 12 copii.
Femeile se căsătoreau la vârste fragede şi nu aveau niciun cuvânt de spus în această privinţă, ba mai mult decât atât, de cele mai multe ori nu ajungeau să-şi cunoască soţul până în ziua nunţii, acesta fiind cu cel puţin 10 ani mai în vârstă decât ele.
Libertatea despre care vorbim astăzi, în perioada Evului Mediu nu exista, femeile erau urmărite la orice pas. Nestatornicia şi slăbiciunea femeii impun protecţie şi supraveghere. Ieşirile din cămin trebuie să se limiteze la drumuri bine controlate: biserică, spălătorie, cuptorul public sau fântâna, locuri variabile în funcţie de clasa socială, dar desemnate cu precizie.
Un rol important în discriminarea femeii l-a avut religia. Pentru femei, jumătatea mai numeroasă a umanităţii, creştinismul a reprezentat, în urmă cu două milenii, o şansă nesperată de a evada din condiţia subalternă ce le fusese rezervată de civilizaţia antică. Iisus Hristos a propovăduit egalitatea oamenilor, indiferent de culoare, avere sau sex. Mai mult, există oameni de ştiinţă şi teologi care susţin, cu argumente, că Iisus i-a rezervat Mariei Magdalena un rol special, acordând astfel, implicit, femeilor o importanţă aparte în religia creştină ce stă să se nască.
Această şansă de emancipare a sexului frumos despre care vorbeam mai sus a fost refuzată de cei care ar fi trebuit să pună în practică învăţăturile lui Iisus Hristos: apostolii şi, apoi, discipolii lor. Paradoxal, lucrurile au evoluat, în cele din urmă, exact în sens contrar, conducătorii creştinismului timpuriu impunând acestei importante religii o direcţie care, ulterior, a slujit ca justificare pentru inechităţi, abuzuri şi chiar cruzimi strigătoare la cer. Ideile însămânţate de clerici în mintea credincioşilor acum aproape două milenii s-au dovedit, pe termen lung, pe cât de nocive, pe atât de greu de eliminat.
Legile care afirmă supremaţia bărbaţilor făcute de Părinţii Bisericii se mai regăsesc şi astăzi în discursul preoţimii. Din acest punct de vedere, se poate spune că, înainte de a se război cu păgânii şi păcatele, Biserica Creştină s-a răfuit cu femeile, în cea mai lungă şi înverşunată dintre Cruciade.
Vorbind despre egalitatea şanselor între femei şi bărbaţi, nu avem cum să nu menţionăm mişcarea feministă, de la care a plecat totul şi căreia îi datorăm tot ceea ce noi, femeile, suntem astăzi.
Feminismul este o doctrină teoretică şi de acţiune care revendică lupta împotriva inegalităţii de gen, promovând afirmarea femeii în societate prin ameliorarea şi extinderea rolului şi drepturilor sale. Doctrina nu trebuie confundată, ca în acreditarea vulgatei, cu simpla revendicare a unor drepturi.
Această mişcare protestatară susţinută de femei a avut ca obiective principale atacul legal împotriva tuturor formelor de discriminare sexual, atacul împotriva socializării tradiţionale în funcţie de sex, atacul împotriva practicilor sexismului instituţionalizat.
Teoriile feministe sunt strâns legate şi originate în mişcările feministe. Mult timp ele au fost ignorate sau marginalizate, chiar şi atunci când erau formulate de către bărbaţi. Teoriile feministe îşi propun să ofere răspunsuri la două întrebări principale: ce se poate spune despre situaţia femeii şi de ce situaţia femeii este cea care este. La prima întrebare s-au dat trei răspunsuri: femeia este diferită de bărbat; ea nu este egală cu bărbatul; ea aparţine unui grup opresat, iar opresorii sunt bărbaţii sau un sistem social patriarhal construit de bărbaţi. Teoriile care susţin că femeia este diferită de bărbat apelează la trei categorii de argumente: condiţionările biosociale diferite, socializarea instituţională diferenţiată şi jalonarea psihosocială diferenţiată. Teoriile care insistă pe inegalitatea dintre bărbaţi şi femei operează fie cu argumente ale feminismului liberal (inegalitaatea provine din structurile inegale de şanse), fie ale feminismului marxist (inegalitatea dintre sexe este o parte a unui sistem clasial complex în care femeia este exploatată).
Majoritatea cercetătorilor din acest domeniu sunt femei, dar a crescut şi numărul cercetătorilor bărbaţi preocupaţi de constituirea unei „sociologii a femeii”.
Asigurarea egalității și nediscriminării reprezintă o prioritate a oricărei societăți ce pretinde a fi democratică. Și asta pentru că discriminarea este o formă de manifestare a inegalităţii, care împiedică indivizii sau grupurile dintr-un anumit mediu social să-şi exercite drepturile şi libertăţile fundamentale şi să se bucure de aceleaşi oportunităţi. O societate în care există discriminare şi excludere, prin definiție, nu poate fi considerată democratică.
Să facem o revenire în realitatea noastră prezentă și cum altfel decât prin prezentarea principalei norme de urmat și anume Constituția României care prevede in art. 16: ,,(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.
(2) Nimeni nu este mai presus de lege.
(3) Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi.
(4) În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii care îndeplinesc cerinţele legii organice au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale”.
În România, un rol important în constatarea și sancționarea formelor de discriminare îl are Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) care a fost înființat prin Ordonanţa nr. 137 din 31 august 2000 Rep. privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, lege de bază care reglementează prevenirea şi combaterea discriminării în România precum şi funcţionarea Consiliului.