Domeniul cu cele mai complexe reglementări în ceea ce priveşte egalitatea de şanse şi tratament pentru femei şi bărbaţi, respectiv prevenirea, combaterea şi sancţionarea discriminării pe criteriul sexului, este cel al pieţei muncii.
Piaţa muncii este considerată ”un sistem de structuri şi procese sociale în care într-o primă accepţiune, sunt evaluate, intermediate şi apoi vândute şi cupărate servicii economice de natură tehnică, organizatorică, informaţională, şi intr-o altă accepţie sunt evaluate şi apoi închiriate servicii oferite de persoane individuale în calitate de forţă de muncă sau mână de lucru” .
Piaţa muncii a fost definită ca acea confruntare dintre cerere şi ofertă de foţă de muncă într-un anumit interval de timp şi într-un anumit spatiu, care se finalizează prin vânzare-cumpărare de forţă de muncă în schimbul unui preţ numit salariu . Ea nu poate exista în afara unor norme juridice care să o instituie, să organizeze cererea şi oferta de locuri de muncă, funcţionarea ei presupune intervenţia statului, în ceea ce priveste, în special, stimularea ocupării forţei de muncă şi respectarea normelor juridice în domeniu şi a drepturilor salariaţilor.
Promovarea egalităţii de şanse în domeniul economic a constituit, chiar imediat după revoluţie o adevărată încercare la nivelul desţelenirii mentalităţii. În perioada ceauşistă a existat un anume fel de a înţelege egalitatea între femei şi bărbaţi, care echivala doar cu o egalitate în îndatoriri, nu şi în drepturi, care împovăra femeia la serviciu şi acasă.
Mai trist este că femeile înseşi încă nu-şi cunosc drepturile în România şi nu se consideră discriminate, chiar atunci când faptele vorbesc de la sine. Trebuie să acceptăm în mod serios faptul că realitatea românească este încă în mod fundamental structurată pe raporturi de inegalitate între femei şi bărbaţi în diferite domenii ale vieţii sociale. Acest raport are la bază o gândire dihotomică sexistă în ceea ce priveşte modul în care se construieşte imaginea femeilor faţă de cea a bărbaţilor şi este susţinut tocmai de o cultură patriarhală, tradiţională, moştenită şi bine întreţinută de diferite instituţii sociale (familie, biserică).
În acest context, bărbaţii beneficiază încă de o poziţie superioară în raport cu femeile, atât în viaţa privată, cât şi cea publică. Deşi s-au înregistrat progrese, mai este mult de lucru pentru eliminarea discriminărilor de gen cu care se confruntă femeile atât pe piaţa muncii, în educaţie, în familie, cât şi în ceea ce priveşte accesul şi participarea la luarea deciziei în viaţa politică românească.
Problema egalităţii de gen nu reprezintă doar o cerinţa europeană importantă, ce trebuia rezolvată în contextul aderării la Uniunea Europeană; ne confruntăm cu această realitatea si trebuie rectificată. În acest sens, e bine să se înţeleagă faptul că toate măsurile legislative şi instituţionale pe care Guvernul României le-a luat în domeniul egalităţii de şanse nu reprezintă doar puncte îndeplinite pentru succesul integrării, ci o recunoaştere a unei realităţi: „este o problemă a noastră pe care trebuie să o rezolvăm”.
Principiul nediscriminării este un concept care trebuie să lege precum un fir conductor toate drepturile omului. În România, la ora actuală, persoanelor cu dizabilităţi mentale aflate în instituţii psihiatrice le este încălcat dreptul la viaţă sau dreptul de a nu fi supus unor tratamente inumane sau degradante. Persoanele infectate cu virusul HIV sau bolnave de SIDA sunt deseori private de dreptul la educaţie sau la servicii de sănătate. Etnicii romi sunt adesea impiedicaţi să aibă acces liber în locurile publice. Persoanele percepute ca fiind de o altă orientare sexuală sunt discriminate în relaţiile de muncă. Există încă situaţii de hărţuire a femeilor la locul de muncă sau în procesul de învăţământ. Fiecare fiinţă umană trebuie să fie respectată şi tratată în mod egal de către stat sau de către ceilalţi, trebuie să beneficieze în aceeaşi măsură de prevederile legilor. De asemenea, este esenţial ca anumite categorii dezavantajate de persoane să beneficieze de un sprijin special din partea statului, pentru a reechilibra situaţia în care se află în comparaţie cu ceilalţi indivizi. Discriminarea apare când aceste principii nu sunt respectate, ducând sau urmărind chiar excluderea anumitor persoane de la exercitarea egală a drepturilor naturale .
Situaţiile de discriminare pe piaţa muncii între femei şi bărbaţi au fost primele care au intrat în atenţia Curţii Europene de Justiţie, Comisiei Europene şi a Consiliului European.
Aspectele legate de piaţa muncii care sunt reglementate de legislaţia românească în domeniul egalităţii de şanse şi tratament pentru femei şi bărbaţi, respectiv al discriminării pe criterii de sex, sunt:
- accesul pe piaţa muncii;
- formarea şi perfecţionarea profesională;
- promovarea;
- sancţionarea;
- concedierea;
- salarizarea;
- maternitate/parentalitate;
- hărţuirea sexuală.