Cu siguranţă, societatea în care trăim cunoaşte o imagine distinctă faţă de percepţianoastră asupra familiei astăzi. Astăzi atâtea lucruri s-au schimbat, atâtea nu-şi mai regăsescvaloarea şi frumuseţea de odinioară. Se întâmplă asta pentru că şi noi, oamenii, suntem diferiţi. Deşi creaţi cu aceeaşi structură de nevoi, am ajuns să ne călcăm în picioare şi să pornim în grabă de la o bară de START, uitând că este posibil să nu mai ajungem la sfârşit,sau uitând că este important cum ajungem la sfârşit. Competiţia a fost dintotdeauna motivantă, ne-a impulsionat să luptăm, însă oamenii au uitat de moralitate, de cinste, de onestitate şi auajuns să se conducă din ce în ce mai acerb după formula filozofului renascentist Niccolò Machiavelli, scopul scuză mijloacele, intens vehiculată în operă sa Principele.
În România, ca şi în alte societăţi europene, familia a căutat să se debaraseze de“ gloria” conservatorismului, de “meritul ” de a fi păstrătoarea valorilor tradiţionale. A avut loc un proces vizibil de emancipare, de democratizare, de laicizare şi liberalizare a vieţii de familie.
Pare, uneori, că ne mişcăm într-un labirint încărcat cu prejudecăţi, lipsuri şi demagogii, în care lumina salvatoare nu-şi face apariţia lăsându-ne adesea să ajungem într-un punct în care totul ia o întorsură extremă. Relaţiile sociale au stat mereu la baza realităţiisociale, ele fiind cele care dau viaţă, mişcare şi susţin această ordine. Societatea apare astfelcă o aparat cu o întrebuinţare clar stabilită, format din multiple piese care însă nemontate, înaşa fel încât să formeze aparatul primar, nu produc niciun efect, legătura, relaţiile dintre piesefiind ceea ce asigură succesul aşteptat şi deci ordinea socială.
Privită din perspectivă sociologică, familia este definită ca formă specifică decomunitate umană. (Dumitru Otovescu (coordonator), Tratat de sociologie generală, Editura Beladi, Craiova, 2010, p. 838) Reprezintă „celula” societăţii, elementul unic alsocietăţii primitive şi elementul esenţial al societăţii moderne, în jurul ei depunându-se, cristalizate, forţele sociale. (Dumitru Otovescu (coord), Monografia sociologică în România.Cercetări contemporane, Editura Beladi, Craiova, 2006, p. 70.) Ea se afirmă că o formăspecifică de comunitate umană, unind persoane prin căsătorie, filiaţie sau rudenie, constituindo comunitate de viaţă, interese şi întrajutorare.(Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ediţia a VII-a All Beck, Bucureşti, 2002, p. 1.) Reprezintă agentul uneiacţiuni pedagogice primare care „fixează” în individ habitusul primar de clasă, primelescheme de percepţie, de gândire şi de acţiune care vor funcţiona ca fundament şi principiu deselecţie în procesul încorporării tuturor experienţelor ulterioare, astfel încât experienţele diferite trăite de un individ, se integrează în unitatea unei biografii sistematice care seorganizează pornind de la situaţia originară de clasă, experimentată într -un tip determinat de structura familială. (Daniela Petronela Feraru, Costurile sociale ale migraţiei externe din România, Editura Lumen, Iaşi, 2007, p. 47)
Funcţionalitatea optimă a sistemului familial este asigurată prin distribuirea şi exercitarea corespunzătoare a rolurilor specifice la nivelul familiei. Confruntată cu fenomenulmigraţiei, familia suferă schimbări structurale şi întâmpină dificultăţi întrucât trebuie săasigure îndeplinirea aceluiaşi set de nevoi, dar într-un context fundamental modificat. Prin plecarea la muncă în străinătate a unui membru al familiei se produce un dezechilibru la nivelul sistemului familial în planul exercitării rolurilor, iar disfuncţia trebuie rezolvată printr-o redistribuţie a sarcinilor specifice. Dacă plecarea unui membru al familiei aduce un plus înzona satisfacerii necesităţilor primare (hrană, îmbrăcăminte, condiţii de locuire mai bune etc.) există posibilitatea unei pierderi în zona satisfacerii necesităţilor de ordin afectiv, iar, în acestcaz, membrii sistemului familial cei mai afectaţi sunt copiii. (Organizaţia Internaţională pentru Migraţie, Migraţia şi efectele ei în plan familial, prep. dr. Adrian Lupu, Importanţaredistribuirii rolurilor în familiile de migranţi, suport de curs adresat participanţilor la proiectul Migraţia şi traficul minorilor neînsoţiţi: măsuri urgente pentru minorii aflaţi în situaţie de vulnerabilitate extremă, p. 45) Prin urmare, putem spune că există cazuri în caremigraţia a condus la divorţ, aşa cum afirmam mai sus, dar şi cazuri în care migraţia apare castrategie de supravieţuire după divorţ. În primul caz, avem în vedere faptul că fenomenulmigraţiei are ca efect slăbirea relaţiilor dintre soţi, atât ca urmare a distanţei fizice dintreaceştia, cât şi ca urmare a dificultăţilor inerente procesului migratoriu. Îndeosebi, atunci cândmigraţia durează mai mulţi ani, părintele emigrant riscă să devină deprimat. De cealaltă parte, părintele rămas în ţară, confruntat la rândul său cu dificultăţi în gestionarea sarcinilor familieirămase în totalitate că responsabilitate a sa, poate considera că o soluţie mai favorabilă este divorţul şi poate, recăsătorirea. În al doilea caz, ipoteză este motivată de nevoia de a obţineresursele financiare necesare susţinerii familiei de către singurul părinte. Această situaţieapare mai ales atunci când părintele în grija căruia rămâne copilul se poate baza pe sprijinul familiei extinse (bunicii, alte rude). (Ionel Stoica, Tentaţia migraţiei. Necesitate şi oportunitate într-o lume globalizată, Editura Militară, Bucureşti, 2011, p. 236.)
Cea mai gravă situaţie este de departe cea în care ambii părinţii pleacă la muncă înafara ţării iar copiii rămân lipsiţi de protecţia, grija şi dragostea acestora, lucruri care nu vor putea fi înlocuite de persoanele în grija cărora sunt lăsaţi cei mici.