Familia este îndreptăţită să opteze pentru un comportament migratoriu şi să se separe de copiii săi (unul sau ambii părinţi), iar statul nu poate interveni în această decizie. Însă, prevenirea separării copilului de familie şi efectele migraţiei părinţilor asupra copiilor care se află în situaţie de vulnerabilitate trebuie să constituie scopul central al politicilor din domeniul social şi mai ales din domeniul protecţiei copilului. De obicei părinţii nu declară intenţia lor de a migra nici autorităţilor sociale locale, nici altor instituţii (şcoala), nu facilitează capacitatea statului de a răspunde prin servicii adaptate de asistenţă socială (sau chiar de protecţie, în unele cazuri). În acest sens, efectul cel mai vizibil este acela că statul nu posedă nici date şi nici mecanismele viabile locale prin care să monitorizeze şi evalueze acest fenomen.
Pentru a fi un profesionist eficient în acordarea asistenţei sociale copiilor dintr-o comunitate ai căror părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate, trebuie urmate anumite etape de lucru în acest sens. Identificarea de către SPAS a cazurilor de copii ai căror părinţi se află la muncă în străinătate. Identificarea – monitorizarea acestor cazuri reprezintă o atribuţie foarte importantă a SPAS şi este o componentă a activităţilor sale în acest sens. Mai întâi, ca profesionist, trebuie să ai cunoştinţe aprofundate cu privire la drepturile copilului şi la specificul comunităţii respective, să urmăreşti modul în care drepturile copilului sunt respectate în cadrul comunităţii. Această monitorizare este un proces care permite specialiştilor să identifice problemele imediate ce au apărut sau să prevadă apariţia unor potenţiale riscuri şi să intervină la timp prin propunerea de măsuri. În acest context, pentru o monitorizare eficientă, SPAS trebuie să cunoască diferitele caracteristici ale comunităţii : şomajul, exploatarea prin muncă a copilului, violenţa domestică etc. şi, ceea ce ne interesează în cazul de faţă, părinţi plecaţi şi care lucrează în străinătate.
Pentru a avea astfel de informaţii, este esenţial ca reprezentanţii SPAS să stabilească o relaţie de bună colaborare cu instituţii relevante din comunitate pentru fiecare domeniu de activitate: şcoală, poliţie, unităţi medicale, biserică, precum şi cu organizaţii nonguvernamentale care activează în comunitate. Când se vorbeşte de rolul comunităţii în protecţia drepturilor copilului, este relevant de subliniat cele trei categorii de « actori » care vin în contact cu copilul şi familia sa: membrii comunităţii în general (un rol particular îl au vecinii); profesioniştii din diferite grupuri profesionale şi instituţii pe care le reprezintă; specialiştii din serviciile autorităţilor publice locale (SPAS) . Şcoalaeste instituţia care ar putea sprijini cel mai mult procesul de identificare a copiilor care se află în situaţie de vulnerabilitate, Legea 272/2004 subliniază obligaţie a tuturor specialiştilor care lucrează cu copiii. Orice cadru didactic posedă cunoştinţe referitoare la drepturile copilului, de psihologia vârstei şi specificul acesteia, trebuie să cunoască situaţia copilului în familie, să evalueze şi să analizeze periodic situaţia şcolară a acestuia, să-i ofere sfaturi şi siguranţă emoţională, să menţină permanent legătura cu familia copilului. Ar trebui să fie cei dintâi în depistarea cazurilor de copiii ai căror părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate, dacă întâmpină dificultăţi materiale, dacă au rămas singuri în gospodărie după plecarea părinţilor, le scade randamentul şcolar, sunt apatici, devin violeţi, părinţii sau cei în grija cărora au rămas nu se interesează de rezultatele şcolare, în general, soarta lor. Acelaşi studiu realizat de UNICEF subliniază faptul că se constată o ezitare din partea cadrelor didactice să apeleze la serviciile unui asistent social în astfel de cazuri, şcoala acoperind uneori problemele cu care se confruntă copilul la un moment dat. Acest lucru poate duce la acutizarea problemelor copilului, marcându-i evoluţia ulterioară.
Poliţia are datoria de a colabora permanent cu şcoala dezvoltând parteneriate care vizează siguranţa copilului în comunitate, pe stradă, acasă, să desfăşoare acţiuni de prevenire a unor evenimente în comunitate în care să fie implicaţi copiii. Acelaşi studiu al UNICEF amintit anterior, a constatat faptul că nu întotdeauna poliţia este un bun colaborator al şcolii, al primăriei sau DGASPC, prin faptul că nu sesizează cazuri ale unor copii care săvârşesc fapte antisociale, abuzuri asupra lor din partea membrilor familiei sau comunităţii, fuga de acasă etc., mulţi dintre aceşti copii provenind din familiile ai căror părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate.