După anul 1990, în România, ca în majoritatea ţărilor europene, tranziţia către o societate democratică, la o economie de piaţă a dus la un colaps manifestat la nivel de individ prin scăderea calităţii vieţii.
Numărul locurilor de muncă, a scăzut salariul existent de câteva ori mai mic decât media Uniunii Europene, existenţa ascendentă a şomajului, mai ales în rândul femeilor, nesiguranţa zilei de mâine, existenţa oportunităţilor economice în ţările de sosire, situaţia pieţei de muncă, prezenţa reţelelor migratorii şi modificările regimului român al frontierelor constituie factori care determină populaţia la găsirea unei soluţii eficiente.
Plecarea unuia sau ambilor părinţi este în strânsă relaţie cu găsirea şi ocuparea unui loc de muncă pe piaţa forţei de muncă externe, cu restabilirea echilibrului financiar şi material din mediul familial, cu creşterea nivelului de trai, manifestându-se ca un fenomen social.
Efectele sunt resimţite atât de familia în care au loc schimbări de structură, dinamică şi funcţionalitate, cât şi de copil care se confruntă cu o varietate de probleme.
Ştiinţa sociologică definește familia ca un grup de persoane legate direct prin relaţii de rudenie, ai cărei adulţi îşi asumă responsabilitatea pentru creşterea copiilor.
Familia este o formă superioară de comunitate care are la bază relaţiile sociale şi biologice în care are loc circulaţia eredităţii biologice, psihologice, având scopul de a pregăti generaţiile viitoare în vederea participării la dezvoltarea societăţii.
Valoarea familiei pentru societate nu poate fi neglijată pentru că familia influenţează direct procesele demografice prin funcţia sa reproductivă şi astfel asigură continuitate societăţii, familia este mediul în care se realizează socializarea primară a copiilor, în care aceştia învaţă şi iau contact cu principiile de bază ale moralei, credinţei, conduitelor și familia contribuie la menţinerea identităţii culturale naţionale prin împărtăşirea şi exemplificarea elementelor culturii naţionale.
Familia reprezintă agentul unei acţiuni pedagogice primare care ¨fixeaz㨠în individ habitusul primar de clasă, primele scheme de percepţie, de gândire şi de acţiune care vor funcţiona ca fundament şi principiu de selecţie în procesul încorporării tuturor experienţelor ulterioare, astfel încât experienţele diferite de un individ, se integrează în unitatea unei biografii sistematice care se organizează pornind de la situaţia originară de clasă experimentală într-un timp determinat de structura familială.
În trecut familia mică şi familia de bază erau integrate în mare parte într-o comunitate domestică şi de curte mai mare, în care trăiau împreună mai multe generaţii. Aici aparţineau şi rude necăsătorite, sclavi şi servitoare sau ucenici şi asociaţi.
Mai târziu, aceasta s-a transformat într-o familie patriarhală cuprinzând rudele de acelaşi sânge. Aici raportul dintre părinţi şi copii precum şi relaţia faţă de bunici, rude şi angajaţi oferă posibilitatea multor evenimente trăite împreună.
Munca şi timpul liber, ziua de lucru şi duminica, copilăria, vârsta mijlocie şi maturitatea erau, din punct de vedere al trăirii, strâns legate una de alta.
Educaţia, morala aveau un loc în mare parte în această comunitate care era caracterizată de aceleaşi scopuri şi valori. Acest mănunchi de relaţii pluriforme avea un rol de uşurare atât pentru părinţi cât şi pentru copii.
Familia de astăzi nu este una imensă cu foarte mulţi membrii, dimpotrivă este una foarte mică compusă doar din părinţi si copiii lor. Viaţa acestora este în mare parte separată, referindu-ne la activităţiile profesionale. Deoarece părinţii lucrează, iar împreună sunt la sfârşitul zilei după terminarea programului sau la sfârşitul săptămânii şi în concedii. O altă carecteristică este poziţia schimbată a femeii în societate. Angajările masive a femeilor în activităţi profesionale, şi nu doar cum erau înainte preocupate cu creşterea şi buna organizare a familiei. Familia a devenit un factor mai puţin competent şi dispus să realizeze educaţia copiilor.
Simţindu-se depăşiţi de exigenţele societăţii de astăzi, numeroşi părinţi abdică din funcţia educativă fiind determinaţi să-şi neglijeze copii. Diferitele caracteristici ale familiilor de astăzi contribuie la faptul că diverse modele de familie pot sta alături. În mod corespunzător cu aceasta este diferită şi relaţia dintre părinţi şi copii. Motivele de decizie pentru o formă sau alta de familie sunt diferite. Atitudini materialiste faţă de viaţă, pretenţii faţă de propria viaţă, convingeri personale, modele valorice sociale, puncte de vedere privind îngrijirea şi educaţia copiilor, viaţa deosebită harăzită de soartă şi multe altele pot juca un rol hotărâtor în acest domeniu.
Schimbările prezente în familia modernă sunt vizibile cu ochiul liber. Asistăm în această perioadă la ceea ce unii numesc o nouă dezordine amoroasă care desfigurează echilibrul şi armonia existentă în societate, instaurând starea de criză. Familia, deşi rămâne o realitate vie care nu îşi pierde sensul sacru, este supusă cu violenţă dezordinii cotidiene a profanului, traversând criza manifestării.
Denuclearizarea familiei la care asistăm astăzi implică următoarele schimbări între sexe: egalitatea statutelor sociale prin emanciparea economică şi culturală a femeii, puternicul proces de mobilitate teritorială sub forma unei migraţii definitive sau temporare, care contribuie la spargerea modelelor tradiţionale de viaţă familială.
Funcţionalitatea normală a familiei este condiţionată de realizarea armonioasă a tuturor funcţiilor biologice şi sociale, economice de solidaritate familială, educative, morale şi altele. Funcţia economică, are o influenţă deosebită asupra problemelor generale ale familiei. La baza modificărilor de funcţionalitate şi structură a familiei stă de multe ori lipsa părinţilor pe fondul fenomenului migraţiei externe favorizat de şomaj şi sărăcie. Funcţia educativă continuă să aibă răspunderea în formarea aptitudinilor de bază ale copiilor, de a modela personalitatea lor.
Formele concrete prin care familia îşi exercită funcţia educativă asupra copilului sunt: în prima copilărie prin calitatea modelului lingvistic şi a mediului familial ce influenţează dezvoltarea gândirii; în perioada şcolarizării puterea modelului pe care părintele îl oferă în direcţia dezvoltării armonioase, normale a copilului.
În cadrul educaţiei la nivelul familial, cel mai important rol îl au părinţii amândoi şi anume: mama este pentru copil primul intermediar al său cu lumea, este un permanent exemplu de cum să trăiască şi cum să se poarte, copilul vede şi înţelege lumea, aşa cum o vede şi cum o exprimă şi mama. Absenţa sau insuficienţa dragostei materne face copilul nefericit. În perioada pubertăţii când copilul trece prin schimbări fiziologice şi psihologice profunde, prezenţa mamei este absolut necesară. În adolescenţă când se produc numeroase modificări de valori morale, comportamentale, influenţa mamei este hotărâtoare. Primele convingeri ce stau la baza caracterului, comportamentului uman se formează sub influenţa mamei. Rolul tatălui, deşi redus la prima copilărie merge crescând în aceaşi măsură în care cel al mamei scade, începând de la 7 ani cele două roluri au o importanţă egală, ele descrescând paralel până când copilul atinge acea autonomie care îi permite să înlocuiască relaţiile copilăreşti cu părinţii prin relaţii de la adult la adult.
Pentru o educaţie bună şi eficientă copilul trebuie să simtă iubirea părintească, acest lucru contează cel mai mult, părinţii să satisfacă nevoile copilului să îl facă să se simtă iubit cu adevărat. Campbell R. spune că la baza unei educaţii eficiente stau patru pietre ca temelie şi anume: satisfacerea nevoilor emoţionale şi de iubire ale copilului; asigurarea unei pregătiri pline de iubire, dar şi formarea unei discipline a copilului; asigurarea unei protecţii fizice emoţionale pentu copil; explicarea şi exemplificarea controlului mâniei pentru copil.
Un rol important în modelarea armonioasă a personalităţii copilului îl are climatul familial în care acesta se dezvoltă şi trăieşte. O atmosferă de familie veşnic frământată, veşnic în tensiune, uitată de ceea ce înseamnă lipsă de afecţiune reciprocă, plină doar de certuri şi acte violente, aceasta reprezintă pentru un copil un mediu traumatizat şi defavorizat pentru un copil în formare. O familie în care predomină conflictele, continuate cu o agresivitate continuă şi foarte ridicată, devine un focar de producere şi răspândire socială a agresivităţii. Brutalitatea fizică este generatoare de agresivitate la copil deoarece prin durerea organică se pune în mişcare o reacţie de apărare.
Cercetările realizate arată că în prima perioadă a vieţii pentru a-şi satisface nevoile elementare copilul depinde în întregime de părinţi cu care are şi primele relaţii sociale. Dacă este privat de aceste relaţii el nu-şi formează nici o deprindere, nu învaţă să vorbească, nivelul său mental rămâne extrem de redus.
O foarte mare importanţă o are relaţia copilului cu mama, dacă este lipsit de îngrijirea şi iubirea ei, chiar dacă continuu e alimentat normal, copilul pierde din greutate, stagnează în creştere, aşa că relaţiile copil-mamă sunt decisive şi de neînlocuit în dezvoltarea normală a omului. Afecţiunea de mamă este prima formă de afectivitate pe care o percepe copilul şi de care depinde întreaga influenţă nedefinită, subtilă pe care mama o are asupra copilului şi prin care îl modelează, îl educă.
Familia devine astfel un spaţiu de educare şi formare un loc al acceptării şi intimităţii. Având exemplul părinţilor, copiii experimentează totodată ceea ce înseamnă concret iubire şi parteneriat. După felul în care se regăsesc părinţii reciproc, se formează şi atitudinea copiilor faţă de dragoste, fidelitate şi încredere faţă de viaţă.
Acolo unde copiii sunt părăsiţi sau lipsiţi o perioadă lungă de timp de părinţi, când sunt daţi în fel şi chip pe mâna mai multor persoane de legătură deja din fragedă copilărie, vor reuşi cu greu să spună da propriilor lor părinţi.
Iubirea care lipseşte nu poate fi înlocuită cu nimic, darurile de natură materială nu pot cumpăra dragostea, respectul şi cinstea.