Fenomenele psihologice afective şi caracteriale care însoţesc pubertatea, fiind specifice adolescenţei, prezintă o asemenea similitudine la aproape toţi indivizii, încât pot fi grupate sub denumirea generală de “criză”. Oricum am numi-o: criză de origine juvenilă, criza vârstei ingrate sau a vârstei dificile ori pur şi simplu criza adolescenţei, această etapă a evoluţiei psihologice este banală în sine, cu toată gravitatea manifestărilor ei exterioare. În timp ce modificările anatomice şi fiziologice ale perioadei pubertare se efectuează lent, această criză izbucneşte adesea cu brutalitate. Bruscheţea apariţiei ei contribuie s-o facă şi mai îngrijorătoare. Anumiţi autori n-au vrut să vadă în ea decât consecinţa intimă a acumulărilor genitale exterioare, gravitatea ei putând fi proba existenţei la aceşti tineri a unui conflict subconştient între noile aptitudini fizice şi interdicţiile morale. Tânărul, intrat în posesiunea unui aparat genital gata să fie imediat folosit, nu se poate totuşi servi liber de el din cauza constrângerilor sociale şi educative. Potrivit acestor autori, el n-ar fi în stare să înţeleagă noua situaţie şi ar găsi în ea, mai mult sau mai puţin conştient, motive de revoltă împotriva familiei şi a societăţii.
În realitate, studierea acestei crize dovedeşte că o asemenea contradicţie aparenţă nu este suficientă pentru a explica toate aspectele ei. Originea crizei, recunoscând totuşi importantul rol al stimulaţiilor sexuale, este mai complexă şi vom vedea că mulţi alţi factori concurează pentru a-i da un caracter atât de deosebit. Dacă se întâmplă ca această criză să treacă neobservată de cei din jur, o examinare mai atentă ne arată că ea nu este totuşi mai puţin prezentă. Nu trebuie neglijate formele discrete, iar descoperirea lor trebuie să provoace din partea părinţilor aceleaşi reacţii ca şi când s-ar afla în faţa unei crize tumultoase.
Vârsta medie de apariţie a acestei crize este între 12-14 ani la fete şi 14-16 ani la băieţi. Ea poate surveni şi mai devreme; numeroşi scriitori sau oameni de seamă au trecut prin această criză la o vârstă precoce. Ar fi însă ridicol să căutăm sistematic într-o asemenea precocitate semnele geniului sau ale unui talent oarecare. Uneori cauza ei poate fi o puternică emotivitate naturală, o cultură intelectuală mai vastă sau pur şi simplu o repetare întâmplătoare a unor şocuri afective. Tinerii închişi într-un climat familial sufocant şi ostil oricărei influenţe din afară trec prin aceste crize târziu, pe la 16 sau 18 ani. Întârzierea nu implică neapărat şi o deficienţă mintală. La vârsta aceasta, mai avansată, crizele sunt foarte violente, greu suportate şi lasă urme mai sensibile asupra caracterului. Există tendinţa de a considera că puertatea este întotdeauna consecinţa imediată a unui eveniment întâmplător, care preschimbă în câteva ore un copil liniştit într-un adolescent anxios. Moartea unei fiinţe apropiate, o decepţie sentimentală, o ambiţie nerealizată, dupa unii scriitori, pentru a justifica aceasta bruscă metamorfoză. În realitate, astfel de incidente joacă numai rolul de detonator în explozia reacţiilor juvenile. Ele nu fac decât să îngăduie eliberarea brutală a sentimentelor acumulate în tăcere de multă vreme şi nu le dau naştere peste noapte.
Zguduirile psihologice ale adolescenţei sunt deja latente la copil şi îşi au originea în tot trecutul lui afectiv. Criza aceasta comportă trei etape succesive, foarte diferite între ele: perioada revoltei, perioada închiderii în sine şi perioada exaltării. Începutul adolescenţei reprezintă un răgaz pentru familia răscolită de furtunile pubertăţii. Raporturile părinţi-copii par, dintr-o dată, că sunt plasate sub semnul unei căutari reciproce, al întelegerii şi al aprobarii. S-ar zice că adolescentul, după ce a atins un palier de echilibru, doreşte să se apropie de părinţi şi sa le arate afecţiunea sa: iată că acum este politicos, complezent, gata oricând să iasa împreună cu adulţii. De obicei este, de asemenea, plin de afecţiune faţă de fraţii şi surorile mai mici, cărora compania lui le place mai mult decât cea a părinţilor.
Adolescenţa este vârsta confidenţelor legate de primele sale flirturi; în schimb li se cer părinţilor confidenţe asupra trecutului lor sentimental. Ei sunt dispuşi să asculte punctul de vedere al celor mai în vârstă. Acest punct de vedere se acordă deseori cu dispoziţiile lor romantice; această înţelegere, dar care este totuşi relativă, poate fără îndoială să permită evitarea multor experienţe sexuale premature şi traumatizante. Prima experienţă sexuală marchează deseori începutul unor noi revendicări. Prima experienţă sexuală coincide adesea cu o nouă perioadă de afirmare a Eului şi de dispreţ faţă de familie, dispreţ afişat cu o siguranţă izvorâtă din convingerea că a atins vârsta adultă. Această vârstă, prin excelenţă contestatară, a fost denumită criza de originalitate juvenilă. Adolescentul se vede adult şi revendică dreptul unui adult. şi pentru că maturitatea lui fizică şi intelectuală nu corespunde unei maturizări sociale care i-ar permite să aibă un statut de persoană autonomă, conflictele sunt numeroase şi inevitabile.
Insăşi buna lui înţelegere cu părinţii apare adolescentului ca semn al dependenţei sale şi al unei anumite inferiorităţi. El se revoltă împotriva acestei atitudini protecţioniste şi paternaliste. Nu vrea să i se permită să se trezească la amiază, şi de altfel nici nu ţine s-o faci, dar pretinde să i se recunoască acest drept dacă aşa-i place. Am s-o fac dacă aşa-mi place este strigătul lui de război. Preocuparea lui majoră în relaţiile cu adultul este să stabilească raporturi de egalitate şi nu raporturi de tipul celor dintre cel educat şi educator. Graba lui de a-şi lua propriile răspunderi îl obligă, după cum însuşi simte, să se autodefinească şi începe prin a nega copilul care a fost şi care nu există şi nu gândea decât în funcţie de ceilalţi.
Confruntarea dintre experienţa sa şi normele impuse culminează cu conflicte uneori deosebit de ascuţite, dar întotdeauna trebuie sa avem în vedere dimensiunea afectiva a acestei lupte. Chiar dacă fiecare dintre adversari pare că se situeaza pe o poziție ferma, el nu doreste sa rupa relațiile, ci sa stabileasca un contract adevărat cu celalalt. Adolescentul este deosebit de sensibil faţă de manifestările de respingere şi faţă de judecata adultului, căruia îi critică modul de comportare dar îi recunoaşte stabilitatea şi chiar experienţa. Această ambiguitate transpare în timiditatea lui; lipsa de încredere în sine îl obligă să ia ca punct de referinţă adultul, care în cele din urmă îi va confirma opinia pe care o are despre el însuşi. Adulţii, pe de altă parte, apreciază continuu adolescenţii, dar doresc să-şi exercite din plin autoritatea; au în mod vizibil nevoie să li se confirme aptitudinile educative şi astfel comportamentul lor este tot atât de ambiguu ca şi cel al adolescenţilor. În acest mod se ajunge la un climat de incertitudine creat şi de unii şi, de ceilalti, propice rectiilor extrem de pătimaşe şi de oscilante.
Discuţiile în contradictoriu dintre adolescenţi şi părinţi, discuţii a căror violenţă poate fi extrem de mare, au, cu toate acestea, ca punct de plecare incidente minore. Adolescentul încearca rezistenţa adultului afirmându-şi opinia asupra unor detalii în aparenţă banale (ex: lungimea părului). Dacă nici unul dintre adversari nu vrea sa cedeze, înseamna ca discuţia, absurdă în aparenţă, este expresia unei tensiuni cu profunde implicaţii în viaţa familială. Cele mai înverşunate discuţii sunt deseori acelea în care la un moment dat nimeni nu-şi mai aminteşte cauza care le-a provocat. Adolescentul exprimă întotdeauna judecăţi fără drept de apel; el adoră sau detestă, gaseşte un lucru teribil sau infect. De fapt vrea mai curând să-şi impună gustul decât să-1 exprime; de asemenea, pentru el important este să nu treacă neobservat: îmbrăcămintea trebuie să-i fie originală sau trăsnită, accesoriile vestimentare trebuie sa-i facă pe toţi să scrâşnească din dinţi, camera în care stă trebuie să arate mai rău decât o vizuină, face totul numai ca să se deosebească de prietenii parinţilor săi. Nu se teme decât de un singur lucru: ca nu cumva să se autoacuze sau să fie acuzat de prieteni de conformism.
Şi totuşi, puţin sigur de el, provocator şi timid totodată, simte nevoia să fie susţinut de cei de o seamă cu el. Extravaganţele cele mai ieşite din comun nu şi le permite decât dacă ceilalţi tineri le întreprind odată cu el; astfel este sigur de valoarea gusturilor şi a opiniilor sale. Un grup de tineri deja constituit se consolidează în jurul aceloraşi gusturi, aceloraşi dorinţi. Acestea constituie pentru el un mijloc de a găsi un sprijin în a lupta cu adulţii. Astfel se ajunge de la anticonformism afişat în mod ostentativ la un conformism surprinzător. “Toţi tinerii seamănă între ei” spun părinţii. Publicitatea contribuie şi ea la generalizarea anumitor preferinţe ale tinerilor, asa încât aceştia ajung la norme de comportare specifice vârstei lor, dar care sunt tot atat de conformiste ca ale adulţilor.
Ca şi în timpul preadolescenţei, şi în perioada adolescenţei confictele de autoritate se află pe primul plan, dar au o nuanţă diferită. Tânărul sau tânăra nu caută numai să se afirme: ei caută şi un statut care să le stabilească anumite drepturi. Mai mult, reclamă aceste drepturi sau mai curând doresc revizuirea şi redistribuirea lor. Se vorbeşte mult despre o “criză de autoritate” care depăşeşte cadrul familial. Ea este specifică epocii noastre pentru că, pentru prima dată, nu se mai pune în fata tinerilor problema zdruncinării grabnice a unei autorităţi recunoscute de toţi ca necesară, ci dimpotrivă, solidaritatea acestei autorităţi este pusă la îndoială atât de părinţi, cât şi de cei tineri, ceea ce creează o stare de ezitare şi de incertitudine în raporturile dintre ei. Una din raţiunile acestei stări de lucruri o constituie, făra îndoială, prelungirea procesului de educare şi a scolarităţii; este un paradox menţinerea din ce în ce mai prelungită într-o stare de dependenţă materială şi morală a tinerilor care şi-au atins maturitatea fiziologică. Majoratul legal în numeroase cazuri nici nu înseamna măcar că adolescentul este capabil să-şi câştige existenţa; din an în an vârsta maturităţii sociale se îndepărtează, în timp ce vârsta pubertăţii nu face decât să scadă. Se asistă la fenomenul nou al “teenager”-ilor, adulţi sexual, dar încă socotiţi copii iresponsabili. Dacă adaugăm la acestea idolatrizarea tinereţii, răspândită prin filme şi prin publicitate, şi încapatanarea ridicolă a atâtor adulţi de a dori să rivalizeze cu tinerii în ceea ce priveşte moda, sportul şi viață erotică, putem întelege de ce graniţa dintre aceşti tineri care se vor adulţi şi acesti adulti care se vor tineri nu mai este distinct delimitata şi de ce adultii nu mai au aceeaşi autoritate asupra tinerilor. Relaţiile dintre ei, din ce în ce mai ambigue, converg tot mai mult spre o rivalitate făţişă.
În cadrul familiei, conflictele de autoritate iau, de cele mai multe ori, forma banală a unui conflict asupra limitelor: la ce vârstă ai dreptul să fumezi prima ţigară, să dai pentru prima oară cu ruj, să ieşi cu prietenii? La ce oră ai voie să te întorci acasă seara? Stabilindu-se o limită, e normal ca tinerii să încerce s-o depăşească puţin, iar părinţii să facă în aşa fel încat ea sa fie respectată. Conflictul nu va fi niciodata grav dacă regula a fost admisă de ambele părţi. Dificultatea provine din incertitudinea părinţilor asupra propriilor lor decizii, din variaţia limitelor de la o familie la alta şi din influenţa cinematografului şi a literaturii care le “demonstrează” tinerilor că sunt extrem de liberi. În realitate, părinţii şi copiii care nu discută între ei sau discută în contradictoriu au rareori curajul de a examina împreună, în mod deschis, problema: la cutare vârstă şi în cutare circumstanţe ai voie să fumezi prima ţigară sau să-ţi dai cu ruj pe buze, la cutare ora este rezonabil sa vii acasă. Părinţii găsesc că este mai uşor să fixeze reguli de principiu, deseori având ca punct de reper propria lor adolescenţă, pentru că de aici izvorăşte pentru ei o securitate morală, siguranţa de a nu se înşela. Rigiditatea acestei organizări a modului său de viaţă îl exasperează pe adolescent, care găseşte că e ridicol să i se ceară să se întoarcă la douăsprezece noaptea şi nu la douăsprezece şi jumatate. Astfel, pentru el este mai uşor să aibă sistematic o atitudine revendicativă decât să examineze rezonabil problema. Pentru a ieşi din încurcătură, soluţia se căuta fie într-o întărire excesivă a interdicţiilor, fie într-o îngăduinţă totala; şi una şi cealaltă nu fac decât s-o agraveze. Înăsprirea de către părinţi a regulilor de comportament a adolescenţilor înlătura şi mai mult posibilitatea unui dialog între ei, dar şi îngăduinţa excesivă le apare pe buna dreptate, ca o demisie a părinţilor; ei încă doresc să mai fie protejati împotriva lor înşişi sau cel puţin să fie ghidaţi şi limitaţi în acţiunile lor. Deşi ar părea decepţionant, de nimic nu se tem adolescenţii mai mult decât de părinţii-amici.
Acestor tineri sensibili, un exces de solicitudine şi de “înţelegere” li se pare şi mai suspect decât “rigiditatea”. Ei descoperă în el dorinţa de a le fi controlată autonomia, iar atunci când iau hotărâri se simt observaţi, spionaţi. Încercarea de a merge în întampinarea celor mai mici dorinţe ale lor le pare un adevarat şantaj afectiv. Dorinţa adolescentului de 17-18 ani este să găsească în faţa lui un om adevărat: nici molâu şi nici jandarm, ci o fiinţă înzestrată cu putere de judecată şi cu voinţa. Nu se poate lipsi de etalonul pe care-1 constituie pentru el atitudinea adultului pe care îl stimează.
Un tată incapabil să-i demonstreze fiului său că trebuie să ţină cont de el, pentru că există cu adevărat, îl va lăsa pe acesta descumpănit şi nelinistit în faţa unei multitudini de posibilităţi. Mai curand un “raisoneur” decât un rezonabil, ceea ce o şi stie, dar adolescentul ar vrea totuşi să i se acorde responsabilitatea faptelor sale; poate înţelege că libertatea este limitată de îndatoririle ce decurg din viaţa în comun; poate chiar să se dovedeasca apt să renunţe la o parte din dorinţele lui, când i se lasă dreptul să şi le satisfacă, dar făcându-1 totuşi să reflecteze asupra lor.
Reactivarea problemelor oedipiene, mai mult sau mai puţin rezolvate în copilărie, îl pune pe adolescent în faţa problemei alegerii sexuale, alegere deseori culpabilizată de atitudinea părinţilor. Sarcasmul lor contribuie la transformarea acestei culpabilităţi într-un sentiment insuportabil, care poate determina comportări diferite: supunerea în faţa dorinţei adultului şi renunţarea la o alegere heterosexuală. Adolescentul rămâne “legat de fusta mamei”, nu iese din casă, este timid şi inhibat în faţa persoanelor de sex opus, lasă uneori să i se impună un partener; ruptura de familie: este cazul unor căsătorii foarte timpurii ale anumitor tineri care evadează dintr-un mediu familial prea angoasant sau care exercita asupra lor presiuni prea puternice; aceste căsătorii sunt de ajuns de periculoase, deoarece sentimentul de vinovăţie, creat de gestul rupturii, generează adesea tensiuni între tinerii casatoriţi; alegerea unui partener după imaginea părinţilor: băiatul îşi alege o soţie maternă, în faţa căreia renunţă la responsabilităţile sale; fiica se amorezează de un seducător de vârsta tatălui său. Se vede că în acest domeniu, ca şi în altele, este deosebit de important ca părinţii să ştie să depaşească perioada în care sunt frustraţi afectiv, pentru a-1 ajuta în mod real pe adolescent. Sarcina este cu atat mai dificilă, cu cât adolescentul, pudic şi pătimaş, consideră orice încercare de dialog ca un amestec abuziv în poblemele lui. Are totuşi nevoie sa fie ajutat: dacă preadolescenţa este vârsta educaţiei sexuale,’ adolescenţa este vârsta educaţiei sentimentale.
Adolescenţa, deja bogată în zdruncinări anatomice şi fiziologice, nu este scutită nici de transformări intelectuale şi psihologice. Chiar când familiile supraveghează cu grija apariţia primelor indicii fizice ale începerii pubertăţii, ele sunt totuşi surprinse de cortegiul de excentricităţi caracteriale care o însoţeşte.
Prima manifestare a acestei revolte este refuzul de a se supune. Înainte de 13 ani, copilul nu se supune din zapaceală sau pentru că nu vrea să facă un lucru care-i displace. După această vârstă, la 14 ani, el nu se mai supune, din dezgustul pe care i-1 provoacă ideea că i se ordonă ceva şi pentru a protesta împotriva ideii de subordonare, conţinută implicit în noţiunea de supunere. Conţinutul ordinului îl interesează mai puţin decât tonul vocii care comandă. Înainte de criză, copilul se răzvrătea împotriva supunerii pe ascuns; în timpul crizei el se răzvrăteşte cu ostentaţie. Nu mai este serviabil şi se înfurie împotriva micilor ajutoare pe care trebuie să le dea în casă. El se supune când autoritatea familială a ramas intactă, însă prin atitudinea pe care o afişează vrea să ateste că face totul din constrângere şi în mod forţat. Demnitatea exagerată ce i se citeşte pe faţă vrea să constituie o lecţie pentru părinţii atât de tiranici, încât să-şi înjoseasca copilul cu sarcini incompatibile cu valoarea lui. Tot atunci este şi vârsta zâmbetului batjocoritor. Toate părerile enunţate de adulţi par ridicole tânărului în plină vârstă ingrată. Ele îl fac să ridice ostentativ din umeri, mai ales dacă părerile sunt ale părinţilor săi. Dacă disciplina îl împiedică să se dedea la asemenea insolenţe, ele sunt atunci înlocuite cu grimase mai discrete.
Lărgirea contactelor sale sociale şi imbogatirea domeniului său de cunostinţe îl fac să descopere treptat orizonturi noi, ascunse până atunci cu grijă de familie privirilor sale. După dispariţia “miraculosului” care îi colorase primii ani ai vieţii, el vede năruindu-se unul după altul toate decorurile care-i ascundeau realitatea. Toate precauţiile care-şi aveau originea numai în dragostea părinţilor săi i se par că n-au fost decât nişte încercări amăgitoare şi odioase de a-i atribui un rol minor. Teama de a nu fi păcălit şi de a lăsa să se vadă aceasta, atât de caracteristică vârstei, îl face să suspecteze valabilitatea tuturor raţionamentelor de adult.
Totul i se pare suspect şi, fiindcă se ştie încă destul de slab pentru a discuta cu cei mai mari decât el, preferă să nege totul decât să încerce să deosebească adevărul de minciună. Refuzul de a se supune şi zâmbetele batjocoritoare sunt o modalitate firească de apărare, iar reducerea credulităţii i se pare că justifică revolta lui împotriva familiei, şcolii şi moralei. El respinge în bloc tot ce a învăţat şi tot ce i-a fost impus. Revolta împotriva părinţilor şi a familiei este cea mai frecventă şi mai evidentă. Ea este adesea dureroasă pentru familiile uimite de a vedea afecţiunea lor atât de nerăsplătită, în timp ce profesorii, rudele mai îndepărtate sau chiar unii straini nu par a fi ţinta acestei răzvrătiri. Ar fl greşit dacă am interpreta aceste revolte juvenile, limitate la cei apropiaţi, ca pe nişte manifestări ale lipsei de afecţiune. Această revoltă juvenilă nu-şi limitează manifestările numai la refuzul de a se supune sau la zâmbetele batjocoritoare.
Neînţelegerea reciprocă se adâneeşte dacă autoritatea paternă grav ameninţată, în loc să se facă mai uşor simţită, caută să reacţioneze devenind mai drastică. Climatul familial este întunecat de discuţiile din ce în ce mai dese, mai ales dacă metodele educative ale tatălui şi ale mamei se ciocnesc cu acest prilej. Copilul, incapabil să discearnă adevărata cauză a conflictelor ce se ivesc, caută să evadeze din această ambianţă apăsătoare. Uneori işi pune în aplicare această dorinţă. Fuga de acasă constituie forma extremă a acestei revolte împotriva familiei. Ea este mai curând dovada conflictului dintre generaţii decât a unei adevarate lipse de afecţiune din partea copilului sau a unei asprimi excesive din partea părinţilor. La ele trebuie să ne ducă gândul atunci când un copil răzvrătit şi insuportabil devine, fără o cauză aparentă, mai calm şi mai închis în sine. Această linişte aparentă, departe de a marca sfârşitul răzvrătirii, exprimă uneori satisfacţia pe care o resimte el, când, în sfârşit, a luat hotărârea să fugă de acasă. Conflictele acestea familiale opun mai ales pe băieţi taţilor şi pe fiice mamelor. Unii au vrut să vadă în ele dovada complexului Oedip, adică a geloziei sexuale în sânul familiei. Dacă există gelozie, atunci unicul ei izvor este necazul adoleseentului că nu e încă adult. Dacă orice adolescent este gelos pe părintele de acelaşi sex, el încearcă acelaşi sentiment şi faţă de toţi adulţii de acelaşi sex cu el, ajunşi deja la o maturitate la care el râvneşte cu nerăbdare. Fiica nu se ridica împotriva tatălui decât arareori, deoarece nu invidiază situatia lui de bărbat. Dimpotrivă, ea se ciocneşte de autoritatea mamei, pentru că-i invidiază feminitatea, cu atât mai pătimaş cu cât, prin comparaţie, ea îşi dă şi mai mult seama de relativa inferioritate a situatiei ei actuale de adolescentă. Aceste gelozii sunt rareori conştiente, dar se manifestă aproape întotdeauna.
Revolta împotriva şcolii – şi în acest caz este vorba de acelaşi refuz de a accepta în continuare o autoritate recunoscută până atunci. În ochii elevilor de 14 ani, profesorii lor se transformă în nişte ignoranţi plini de pretenţii sau în tirani; elevii pândesc cu perseverenţă o greşeală cât de mică a profesorilor care să servească drept justificare acestei revolte. Tinerii de această vârstă găsesc o plăcere amară în a demasca nedreptăţile ale căror victime se cred. Aceasta este şi perioada extravaganţelor şi a actelor inutile de nesupunere. Se întâmplă deseori să vedem tineri adolescenţi dedându-se pe neaşteptate şi fără motiv la acte de indisciplină gratuită sau la obrăznicii întru nimic justificate. Ar fi o greşeală să se creadă că singurul ţel al acestor manifestări ar fi dorinţa “de a-i uimi pe colegii lor”, asa cum gândesc profesorii şi părinţii. În realitate, ele exprimă aproape întotdeauna aceeaşi voinţă de a se răzvrăti împotriva unei autorităţi care nu mai este acceptată de a afirma cu stăngăcie o personalitate care încă se caută. Sunt adevărate tresăriri de angoasă, fiindcă cu ajutorul lor cei care le comit caută să-şi dovedească cu orice preţ că sunt liberi să săvârşească orice acţiune. Ei se dedau la asemenea excentrităţi pentru a-şi consolida încrederea în sine.
Revolta împotriva moralei, a politeţii. Tânărul adolescent se străduieşte să scape de toate constrângerile sociale şi morale susceptibile de a sugruma personalitatea lui născândă. Manifestând aceeaşi repulsie faţă de toate închistările vieţii sociale, el se opune cu aceeaşi energie marilor principii morale ca şi simplelor reguli de politeţe. Tocmai această nevoie de a nu accepta nimic ca adevărat înainte de a fi discutat şi criticat explică şi atitudinea acestor tineri răzvrătiţi faţă de morală. Dacă deseori resping principiile ei esenţiale şi caută să se comporte tocmai pe dos, ei nu fac aceasta pentru că neagă valoarea lor, ci pentru că refuză să li se supună din simplă obişnuinţă şi acceptare a modului de viaţă al acelor adulţi. Ei vor să înţeleagă sensul acestor încorsetări şi obligaţii şi le place să creadă că nu sunt autorizaţi să li se conformeze fără remuşcări decât dacă la început au ştiut să le încalce.
Micile devieri sexuale ale pubertăţii, atât de frecvente de câţiva ani, n-au adesea altă explicaţie decât nevoia de a cunoaşte totul înainte de a alege şi aprecia. Ele mai pot fi şi consecinţa ipocriziei cu care majoritatea adulţilor tratează problemele sexualităţii. Tânărul adolescent devine la 14 ani într-adevar conştient de importanţa minciunii în relaţiile sociale. Acum, când este în stare să vadă mai bine toate urâţeniile şi laşităţile vieţii de fiecare zi, el se revoltă împotriva indulgenţei cu care sunt tratate toate acestea. Ca întotdeauna la această vârstă, lipsa de simţ critic îl face să exagereze şi se întâmplă să sufere de pe urma greşelilor pe care a vrut să le comită. Trebuie să ştim că în asemenea cazuri este adesea mult mai sever cu el însuşi decât sunt adulţii din jurul lui.
Această perioadă are ca scop să-1 scoată pe tânăr de sub influenţele străine care şi-au pus pecetea asupra copilăriei lui. După respingerea acestor constrângeri ale trecutului, vine rândul afirmării propriei lui personalităţi. Eliberat din ce i se paruse lui a fi o închisoare, tanarul trebuie să facă ucenicia libertăţii pe care a dobândit-o. acum îl pândesc noi greutăţi. Crizele sr vor succeda până la 20 de ani, fiecare dintre ele trebuind considerată o nouă etapă spre maturitate, iar nu un episod anarhic. Unii tineri sar peste una sau mai multe etape ale acestei evoluţii, alţii se opresc mai mult la una decât la altele; rar se întâmplă ca un tânăr să prezinte în întregime şi într-o succesiune ordonată toate simptomele clasice ale adolescenţei psihologice.
Perioada scandalului – din clipa în care se crede definitiv eliberat de lanţurile copilăriei, adolescentul caută să-şi afirme noua sa independenţă prin numeroase excentricităţi, el vrea să se facă remarcat. Pentru a-şi atinge scopul, toate mijloacele i se par bune dacă pot să-1 scoată în evidenţă din rândurile mulţimii. De la scandalurile provocate la Atena de tinerii prieteni al lui Alcibiade, nici o epocă n-a fost ferită de asemenea manifestări. Fanteziile vestimentare sunt primele care atrag atenţia trecătorilor. Ansamblurile sunt groteşti, ca la circ, sau pretenţios de modeste. Nu există cale de mijloc între o eleganţă scrobită şi o neglijenţă slinoasă. Dacă moda obişnuită prevede părul scurt, tinerii îşi vor lăsa o coamă lungă şi romantică; dacă ea se schimbă şi începe să se poarte cu păr lung, atunci îi vom vedea pe tineri cu capul complet ras. Strigăte puternice, palme zgomotoase pe spate, râsete stridente sunt mijloacele folosite de tinerii excentrici pentru a-şi semnala prezenţa celor care nu s-au lăsat impresionaţi de costumatia lor.
Nu-i interesează un schimb sincer de păreri şi stau tot timpul la pândă pentru a găsi prilejuri de a se contrazice cu cineva. Toate aceste mici grijile ei etc. Progresul de la unitatea simbiotică la separarea de mamă este marcat de formarea unor capacităţi interne de reglare care sunt promovate de dezvoltările motorii, verbale şi cognitive.
Individuarea în adolescenţă este reflectarea acelor schimbări structurale ce însoţesc deprinderea emoțională de obiectele infantile internalizate. Fără o desprindere încununată de succes, găsirea unor obiecte exterioare faniiliei, din lumea înconjurătoare, este împiedicată sau se limitează la o simplă substituţie. Eu1 este intrinsec implicării în acest proces pentru că în adolescenţă, Eu1 parental este disponibil în mod selectiv copilului şi este, într-adevar, extensia legitimă a Eului. Aceasta condiţie este un aspect integral al dependenţei din copilărie în slujba controlului anxios şi reglării stimei de sine. Odată cu desprinderea de dependenţele libidinale infantile în adolescenţă, obişnuitele dependenţe ale Eului din perioada de latenţă sunt, de asemenea, repudiate. Prin urmare, slăbiciunea Eu-lui în adolescenţă nu se datorează doar creşterii forţelor pulsiunilor dar, într-o mai mare măsură, desprinderii de suportul Eului parental.
Distorsiunile Eului – lipsa scopurilor, tulburări de învăţare, negativism – sunt frecvent semne simptomatice ale eşecului desprinderii de obiectele infantile şi, în cosecinţă, ele reprezintă un eşec al însăşi individualizării. Clinicienii recunosc în respingerea familiei şi a propriului trecut de către adolescent, împiedicarea acestui proces dureros de desprindere. Pot apărea forme extreme – există adolescenţi care fug de acasă, părăsesc şcoala, încep să consume droguri sau se aruncă în promiscuitate. Dar aceste forme extreme nu reprezintă decât fuga de o tendinţă regresivă copleşitoare către dependenţele, siguranţele şi gratificaţiile infantile. Se spune că adolescenţii fac ceea ce trebuie să facă, dar nu utilizează mijloacele adecvate.
În actuala separare şi independenţă, adolescentul experimentează un sens de triumf asupra trecutului său şi treptat devine dependent de această stare de aparentă eliberare. Astăzi domină atitudinea adolescentului care îşi învinuieşte părinţii pentru dezamăgirile tinereţii lui sau, la scară transcendentală, atitudinea de a vedea în puterile incontrolabile ale diferitelor numiri, forţele absolute şi ultime care guvernează viaţa. Adolescentului i se pare lipsit de sens să se ridice împotriva acestor forţe, dar declară, mai degrabă, lipsa oricărui scop pentru un asemenea efort ca adevarata marcă a maturităţii. Incapacitatea de separare de obiectele interne decât prin respingere, detaşare, este experimentată subiectiv ca un sens al alienării. Adolescenţa reprezintă singura perioadă.a vieţii în timpul căreia regresia Eului şi a pulsiunilor constituie o componentă obligatorie a dezvoltării normale, fireşti. Stări de regresie a Eului sunt identificate şi in idolatrizarea de către adolescent a unor oameni faimoşi. Astăzi, aceşti oameni sunt aleşi din cadrul lumii afacerilor, sportului etc. Acest lucru aminteste de părinţii idealizaţi din anii timpurii al copilăriei tânărului. Imaginile lor glorificate constituiau un reglator indispensabil al echilibrului narcisist al copilului. Dar nu trebuie să ne surprindă faptul că pereţii dormitoarelor, acoperite cu pozele idolilor colectivi, devin goi de îndată ce libidoul obiectual este angajat în relaţii interpersonale adevărate, reale.
Stările de Eu infantile sunt recunoscute şi în stare emoţională vecină cu fuziunea. Asemenea stări sunt frecvent experimentate, de pildă, în relaţiile cu abstracţii de tipul Frumosului, Binelui, a Adevărului, sau de natură politică, estetică sau religioasă. Astfel de stări ale Eului de cvasi fuziune în tărâmul reprezentărilor simbolice sunt căutate drept răgaz şi servesc ca gardieni împotriva totalei fuziuni cu obiectele infantile internalizate. Convertirile religioase sau stările de fuziune induse de droguri aparţin aceluiaşi tărâm al regresiei Eului.
Una dintre caracteristicile adolescenţei care nu scapă neobservată este efortul nebunesc de a păstra legatura cu realitatea, de a fi activ, de-a face diverse lucruri. Mai rnult, apare în nevoia unei experienţe de grup sau de relaţii individuale de o afectivitate acută, vie. Ceea ce caută ei nu este legătura personală ci ascuţimea efectului şi agitaţia emoţională determinată de el. Acestui tărâm aparţin următoarele – nevoia presantă de a face diferite lucruri pentru a scapa de singurătate, de plictiseală, căutarea solitudinii în care adolescentul evocă în mintea sa stări afective de o mare intensitate.
Problema limitelor nu este una care rezidă în configuraţia forţelor intrapsihice dintr-un individ. Cu alte cuvinte, orice chestiune despre limita personală are inţeles doar atunci când se face referinţă la limitele personale ale altora sau ale altuia şi este, aşadar, întotdeauna o dimensiune interacţională de experienţă. Starea individuală a unei limite personale poate fi privită ca derivând dintr-o negociere interactivă care stabileşte un acord reciproc în privinţa graniţelor permisibile dintre sine şi altul. În timpul dezvoltării din copilărie şi adolescenţă apar o serie de negocieri conştiente şi inconştiente în privinţa delimitării limitelor sau graniţelor. Acest proces interacţional implică întotdeauna echilibrul fortelor psihice a cel puţin două persoane şi reflectă întotdeauna la un anumit nivel graniţele inerente în cadrul structurii societăţii.