Dacă în pofida faptului că s-au furnizat toate servicii disponibile, situaţia de risc nu a putut fi depăşită, reprezentanţii SPAS vor înainta primarului propunerea de referire a cazului către DGASPC, odată cu aceasta şi toate informaţiile necesare privind cazul respectiv şi propunerea de instituire a unei măsuri de protecţie specială pentru soluţionarea situaţiei copilului. Permanent, SPAS va transmite către DGASPC centralizatoare pe plan local a cazurilor de copii ai căror părinţi se află la muncă în străinătate.
DGASPC evaluează situaţia copilului, a familiei şi propune Comisiei pentru protecţia copilului sau, după caz, instanţei judecătoreşti, stabilirea unei măsuri de protecţie specială, având în vedere propunerea făcută de SPAS. În urma instituirii acestei măsurii de protecţie specială, DGASPC întocmeşte planul individualizat de protecţie care va avea ca obiectiv asigurarea pentru copil a unor condiţii care să-i permită dezvoltarea fizică, mentală, morală, socială şi spirituală, având ca finalitate reintegrarea copilului în mediul său familial. Măsurile de protecţie specială a copilului care pot fi instituite în aceste cazuri sunt: plasamentul în cadrul unei familii sau persoane care corespund standardelor cerute, identificate de DGASPC; beneficierea de servicii de tip rezidenţial sau familial, servicii de protecţie specială a copilului lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinţilor săi; propuneri de adopţie internă.
Pe toată perioada instituirii măsurii de protecţie specială a unui copil, DGASPC monitorizează modul în care este îngrijit acest copil, acordă asistenţă şi sprijin copilului separat de familie, reevaluează împrejurările care au stat la baza stabilirii acestei măsuri şi propune, după caz, menţinerea, modificarea sau încetarea acesteia. Reevaluarea acestor copii se face o dată la trei luni, conform Legii nr. 272/2004.
În practica asistenţei sociale, cercetarea şi intervenţia sunt strâns legate, aspect ce reiese şi din faptul că etapele parcurse în investigarea socială (cunoaşterea şi analiza faptelor) şi cele corespunzătoare intervenţiei propriu-zise sunt, în privinţa traseului cronologic, aceleaşi. Demersul cercetare-acţiune, în practica asistenţială, este un proces circular, activ şi continuu, al cărui punct iniţial şi final este un context situaţional concret. Între etapele acestui demers este posibil un schimb informaţional permenent, ceea ce permite o ajustare şi îmbunătăţire a derulării activităţii în aceste secvenţe, care se desfăşoară aproape simultan. Demersul cercetare-acţiune răspunde unui dublu obiectiv : realizarea schimbării sociale şi îmbogăţirea cunoştinţelor ştiinţifice cu referire la realitatea socioumană.
Sensul general al conceptului de comunicare, aspect esenţial al interacţiunii asistent social – asistat, are în vedere procesul interactiv de transmitere şi recepţionare a mesajelor, proces în care sunt implicate următoarele elemente : emiţător, mesaj, canal de comunicare, receptor, răspuns. Principiileunei bune comunicări vizează atât capacitatea de ascultare a interlocutorului (disponibilitatea, dezarmarea, empatia), cât şi abilităţile de a conduce o discuţie (flexibilitatea, centrarea, autenticitatea, încrederea şi respectul). Reunirea acestor caracteristici determină calitatea tuturor formelor de comunicare verbală, atât în ipostaza vieţii cotidiene, cât şi în forma consilierii şi intervievării.
Interviul este una dintre tehnicile care permit investigarea perspectivelor persoanelor care sunt considerate importante pentru evaluarea temei propuse, obţinerea de date, informaţii. ,,Interviul este o tehnică de anchetă, de culegere pe cale verbală a informaţiilor de la subiecţi”. Ca metodă de investigare ştiinţifică a universului subiectivităţii umane, interviul are câteva caracteristici definitorii prin care se deosebeşte de alte forme de comunicare, precum şi de alte metode de culegere a datelor verbale (ancheta, chestionarul).