Unele media au adus în prim-plan situaţia copiilor „singuri acasă”, prezentând însă cel mai adesea cazuri extreme, dându-le puterea unor exemple general valabile şi construind practic o problemă socială. Acest lucru, împreună cu caracterul semi-legal al migraţiei românilor pentru muncă, are o influenţă negativă inclusiv asupra documentării prin metode ştiinţifice a efectelor plecării părinţilor în străinătate, întrucât nu de puţine ori investigatorii se lovesc pe teren de reticenţă din partea atât a celor rămaşi acasă, cât şi a instituţiilor statului cu privire la disponibilitatea de a discuta despre consecinţele negative la nivelul copiilor.
O altă consecinţă negativă este interesant de remarcat prin faptul că plecarea unuia dintre părinţi determină în unele cazuri, o deteriorare a relaţiei copilului cu părintele rămas acasă. Alte efecte negative se întâlnesc la nivel psihologic. Datele de anchetă confirmă existenţa unei asocieri semnificative între absenţa ambilor părinţi sau doar a mamei şi frecvenţa simptomelor de deprimare la copii.
Diferenţele între copiii de migranţi şi cei de non-migranţi sunt relativ mici în ceea ce priveşte comportamentele deviante, totuşi plecarea părinţilor reprezintă un factor de risc. De pildă, ponderea copiilor care au avut cel puţin probleme cu poliţia este uşor mai mare în rândul celor care au părinţii migranţi faţă de ceilalţi (15-16% faţă de 10%).
Copiii ai căror părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate au un profil asemănător cu cei ce trăiesc în familii monoparentale ca urmare a despărţirii părinţilor sau a decesului unuia dintre ei. Acest lucru arată că, deşi plecarea la muncă este temporară, efectele asupra copiilor pot fi similare cu cele ale pierderii unui părinte prin divorţ sau deces.
În concluzie, copiii ai căror părinţi sunt plecaţi în străinătate ar trebui consideraţi în situaţie de risc. Ar trebui să se găsească soluţii de a întări relaţiile între şcoală şi sistemul de asistenţă socială. Este important să se rezolve criza de psihologi şcolari din şcolile româneşti, mai ales din cele din mediul rural (în doar 38% din şcolile generale din România există la acest moment un psiholog care să ofere consiliere elevilor).
De asemenea, ar trebui un set de servicii sociale ce pot fi oferite copiilor ai căror părinţi sunt plecaţi temporar în străinătate. Acestea ar trebui să includă consiliere specială, ajutor în procesul de învăţare, condiţii de petrecere a timpului liber în activităţi organizate în comun cu alţi copii, vizite la domiciliu.
Instabilitatea socio-economică din România şi tranziţia interminabilă a determinat pe mulţi dintre români să plece la muncă în străinătate pentru a-şi putea întreţine familia. Desigur, câştigurile obţinute sunt importante atât pentru familie cât şi pentru economia românească, dar această migraţie spre vest are şi aspecte mai puţin dorite, cum ar fi: destrămarea familială şi abandonul copiilor la bunici sau la alte cunoştinţe, lăsându-se cu consecinţe grave psihologice pentru copii.
Foarte mulţi români, aproape două milioane lucrează în prezent în străinătate, dintre care majoritatea au unul sau mai mulţi copii. Sunt cazuri în care copilul cel mare de vârsta adolescenţei este şi tată şi mamă, având grijă de fraţii lui mai mici. În situaţii extreme, copilul rămâne total abandonat şi autorităţile trebuie să aibă grijă de el. Copilul observă momentul în care în jurul lui există două persoane cu roluri diferite. Identitatea copilului este afectată, când nu există ambele figuri parentale în preajma lui. Copilul învaţă să accepte limitele şi disciplina pe care o impun părinţii. La vârsta de 3 ani copilul crede că este cel mai puternic, o omnipotenţă este o iluzie, o fantezie a copilului, părinţii fiind cei care îl fac să fie cu capul pe pământ, prin educaţie şi prin limitele impuse. În momentul când acestea nu sunt, copilul se crede puternic, că poate să facă orice, însă în momentul în care nu reuşeşte să facă faţă problemelor intervine frustrarea şi dezamăgirea. De aici se ţin lanţ toate probleme şi complicaţiile, mai intervin şi tulburările afective, lipsa ataşamentului ş.a.
Lipsa ataşamentului nu poate fi compensată în niciun alt fel, afectivitatea este de cele mai multe ori autocompensată prin cheltuielile nejustificate, însă banii nu pot compensa tot timpul lipsa părinţilor şi rolul lor în dezvoltarea copilului în viaţa de zi cu zi. Părinţii plecaţi sunt de mai multe feluri: care sună des, care vin acasă la câteva luni şi vizitează sau cei care trimit numai bani. După plecarea în străinătate a părinţilor, după ce şi-au lăsat copilul pe mâini bune, şi şi-au luat angajamentul de a se ţine un contact permanent cu copiii, cu toate că cele mai moderne mijloace de comunicare, telefonul sau internetul nu ţin loc de fiinţa umană şi de un sfat de aproape cu afecţiune părintească.
Lipsa părinţilor sau doar a unuia poate conduce şi la probleme şcolare, copilul nu se mai concentrează, se închide în el sau devine neliniştit, abandonează şcoala uneori, nu are nimeni puterea să-l conducă. Copilul suferă de disciplină, de lipsă de limitare. Din păcate, această datorie se uită când se ajunge în străinătate şi dacă la început era o rămânere pentru o perioadă scurtă, aceasta se prelungeşte până se ajunge la instalarea unei noi atmosfere reci. Astfel, se creează la copii sentimentul abandonului şi este posibil ca o dată ajunşi la maturitate să abandoneze şi ei pe copiii lor ca un fel de protest şi ca răzbunare împotriva propiilor părinţi.
Există situaţii dureroase în care părinţii o dată plecaţi uită cu timpul îndatoririle lor faţă de copii, fapt ce intră în sfera abandonului familial. Dezvoltarea socio-psiho-afectivă este influenţată de realizarea ataşamentului şi a legăturii de afecţiune dintre copil şi mamă. Lipsa părinţilor şi a unui mediu familial determină absenţa unor sentimente normale la copil, întârzieri în dezvoltarea fizică, şi tulburări de comportament. Există elemente cu importanţă majoră în cazul separării: durata separării, condiţiile în care a avut loc separarea şi cauzele, modalităţile de îngrijire şi dezvoltare oferite copilului în caz de separare.
Abandonul copilului constituie o formă extremă a separării lui de părinţi. Copilul abandonat este acel copil care nu trăieşte alături de părinţii săi, iar responsabilitatea creşterii, educaţiei şi îngrijirii este transferată unei instituţii sau unei alte persoane care nu-i este rudă. Sunt cazuri în care părinţii pleacă la muncă în străinătate şi lasă copiii la un prieten sau vecin, cu promisiunea că vor trimite bani pentru a-l întreţine. O dată ajunşi acolo uită de copil.
Practic, copilul este abandonat, chiar dacă nu este o decizie oficială care să recunoască acest lucru. În această situaţie a copilului abandonat, responsabilitatea părinţilor se diminuează, este transferată la diverse instituţii (Tereza Bulai, p. 54).
Abandonul familial determină urmări deosebite asupra celor abandonaţi: imposibilitatea formării şi menţinerea unor ataşamente durabile; imposibilitatea satisfacerii trebuinţelor de securitate materială şi spirituală a copilului caracteristice mediului familial; interiorizarea şi închiderea în sine datorită ataşamentului faţă de persoana de referinţă cea mai importantă; mama; dificultăţi de relaţionare cu ceilalţi; comportament dificil – agresivitate. Toate acestea îşi pun amprenta asupra dezvoltării integrale a copilului.
În marea majoritate a cazurilor, părinţii care pleacă în străinătate îşi încredinţează copiii spre creştere şi educare rudelor, prietenilor sau vecinilor. Modalităţile de comunicare pe care le au diferă de la un mediu la altul, adică cei din zonele rurale, au mai puţine modalităţi de a comunica cu cei plecaţi şi anume, simpla primire a banilor prin telefon, sau scrisori pachet ce trimit acasă. Iar cei din mediul urban au mai multe posibilităţi pe lângă cei din mediul rural cum este de exemplu internetul prin intermediul căruia părinţii îşi pot vedea copiii rămaşi acasă. Iubirea care le lipseşte din partea părinţilor sau care le este trimisă prin corespondenţă de aceştia nu poate fi cumpărată cu daruri de natură materială sau pecuniară şi nici înlocuită cu iubirea persoanelor de îngrijire.
Durata absenţei unui membru al familiei poate fi asociată cu o serie de probleme sau cu neasigurarea unor nevoi ale copilului. Nevoia de afecţiune scade o dată cu creşterea duratei absenţei părinţilor, fiind înlocuită cu nevoia de comunicare cu aceştia. În literatura de specialitate există diferite tipuri de experienţe de separare a copilului de părinţi, care pot fi grupate în trei categorii: separări de foarte scurtă durată care decurg din îngrijirea acordată de mai multe figuri materne (bunică, soră, frate, etc); separări temporare cu durate de cel puţin câteva săptămâni; separări definitive.
Orice separare de părinţi este însoţită de o diminuare a împlinirii nevoilor de bază ale copiilor cu efecte importante asupra dezvoltării integrale a acestora. Separarea prelungită sau definitivă dintre părinţi şi copii în cadrul factorilor familiali are cel mai mare impact patogen asupra copiilor. Tot din această categorie fac parte şi separarea temporară a părinţilor prin crize conjugale sau divorţ, modelele de creştere şi educare ce implică abuzul fizic şi moral asupra copilului, dimensiunea mare a familiei, promiscuitate şi sărăcie, abandonul şi privarea de mamă.
Cercetările arată că efectele separării de mamă depind de mai mulţi factori: vârsta copilului în momentul separării, relaţia anterioară cu mama şi cu tata, motivele separării. Urmările sunt variate şi pe termen lung: nerealizări educaţionale şi de performanţă, dificultăţi în prima copilărie.
În urma separării de părinţi copiii mai au un sentiment care îi marchează, şi anume durerea. În mod evident durerea este o reacţie normală interiorizată la pierdere, ea apare atunci când are loc separarea părinţilor de copii, separarea de o persoană semnificativă etc. Durerea presupune trăiri emoţionale intense şi variate cum ar fi: disperare, regret, anxietate, singurătate, resentimente, dor, neîncredere, dragoste, apreciere, sentimentul lipsei de sens. Literatura de specialitate menţionează un număr de nevoi care în funcţie de cum sunt împlinite dau posibilitatea copilului să-şi contureze identitatea şi să devină conştient de sine, responsabil şi independent. Dintre acestea sunt amintite: nevoia de încurajare, nevoia de dragoste şi puritate, nevoia de noi experienţe, de responsabilităţi şi apărare.
Autorul Rose Campbell, prezintă patru nevoi pe care, spune el, le au toţi copiii şi anume: nevoile emoţionale, de iubire; nevoile de formare, disciplină; nevoile de protecţie fizică; nevoile de explicare şi exemplificare a controlului mâniei.
Cu toate aceste nevoi ale copilului, găsim în Tratatul de drept al familiei şi al copilului, obligaţiile părinteşti cu privire la persoana copilului, şi anume copilul are dreptul să fie crescut în condiţii care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială. În acest scop, potrivit articolului 32 din Legea nr. 272/2004, părinţii sunt obligaţi: să supravegheze copilul; să coopereze cu copilul şi să îi respecte viaţa privată; să coopereze cu persoanele fizice şi persoanele juridice care exercită atribuţii în domeniul îngrijirii, educării şi formării profesionale a copilului; obligaţia părinţilor de a creşte, îngriji şi educa copilul.
Dacă una din nevoile de bază de mai sus ale unui copil nu-şi găseşte răspunsul adecvat, dezvoltarea copilului este distorsionată. Eşecul în a răspunde nevoilor de dragoste şi securitate are ca efect sindromul de privare maternă. Copiii proveniţi din familiile cu părinţii plecaţi la muncă în străinătate ar avea mai multă nevoie de încurajare şi recunoaştere tocmai pentru că în absenţa acestora nu au decât un acces limitat la dragostea necondiţionată de tip părintesc.
Vasile Miftode diferenţiază în studiile sale starea de privaţiune, adică de a nu avea ceva încă de la începutul stării de privare, adică pierdere sau deprivare de ceea ce a fost deja obţinut de cel în cauză, de pildă, privarea de relaţiile cu mama.
Se sugerează că toţi cei care suferă de orice tip de tulburare psihiatrică prezintă alternări ale capacităţii de a stabili relaţii afective strânse şi apropiate care îşi au originea în contactul timpuriu, deficitar cu mama. Conceptul de privare maternă a câştigat o largă recunoaştere şi a fost acceptat drept cauză a unor manifestări diverse, precum: întârzierea dezvoltării mentale, delincvenţa, depresia, forme acute de stres, psihopatia, lipsa de afecţiune.
În lipsa unei asemenea imagini puternice dezvoltarea copilului este periclitată, iar evoluţia lui spre o viaţă de adult firească afectiv este pusă sub semnul întrebării. Stabilirea şi forţa personalităţilor adulte îşi au originea în stabilirea şi profunzimea sentimentelor de ataşament afective în timpul copilăriei. Starea de ataşament vizează în fapt toate vârstele, dar manifestările cele mai clare se observă din timpul copilăriei. Relaţiile de ataşament au misiunea de a proteja persoana mai slabă, vulnerabilă, în raport cu factorii externi sau interni. Despărţirea de mamă a copiilor la vârste mici determină manifestările pe care le au, devin morocănoşi, deprimaţi sau fără chef de nimic, le dispare apetitul de joacă.
Astfel, după mai multe decenii de experimentări s-a ajuns la concluzia că cel mai bine pregătit pentru viaţa de adult este copilul crescut de proprii părinţi, alături de fraţi şi surori, în acelaşi mediu familial. În afara familiei, copilul este de regulă nefericit, descriminat şi incapabil să se ataşeze de alte persoane.