Doi din trei copii care au părinţii plecaţi la muncă în străinătate resimt acut lipsa dragostei acestora. Copiii respectivi, spun psihologii şi sociologii, dezvoltă personalităţi dezarmonice şi, în consecinţă, este posibil ca, odată ajunşi la maturitate, să formeze o generaţie de adulţi cu probleme de integrare socială. Copiii ai căror părinţi au plecat la muncă, în străinătate, orfanii cu părinţi, rămân în grija unor mame sau, de ce nu, taţi surogat.
Circa 10% dintre aceşti copii rămân singuri acasă. În cele mai fericite cazuri, primesc atenţia unei rude, mai îndepărtate. Vorbim despre copii care învaţă de la 6-7 ani să aibă grijă de ei şi, de ce nu, de fraţii mai mici. Circa 30% dintre copiii ai căror părinţi pleacă la muncă în străinătate sunt lăsaţi în grija bunicilor, care de multe ori nu reuşesc să suplinească rolul unui părinte. Şi bunicii recunosc că vremurile sunt altele…că nu mai creşti un copil astăzi, aşa cum îl creşteai în urmă cu 20-30 de ani. Sute de mii de copii au măcar un părinte plecat de acasă.
În urma acestei situaţii de copii singuri acasă, enumerăm câteva efecte: pericolul este mai mare la copiii mici, a căror personalitate se formează de la început dizarmonic; mulţi dintre ei au tulburări de somn, devin agresivi, nu au încredere în ei – din cauza lipsei modelului parental; copiii din ciclul primar încep să mintă, să frecventeze grupuri stradale pentru că nu mai pot comunica bine cu ceilalţi membrii ai familiei, încep să fie agresivi şi labili emoţional; elevii de gimnaziu, din cauză că rămân nesupravegheaţi de părintele de care obişnuiau să asculte, pot deveni agresiv verbal şi fizic, din cauza frustrărilor, a anxietăţii şi marginalizării care încep să se manifeste. Aceste nereguli pot fi recuperate cu consiliere serioasă; un copil din zece chiuleşte de la şcoală în mod constant după plecarea părinţilor la muncă în străinătate, iau note mici şi pot ajunge chiar la abandon şcolar. E drept că o parte din copiii celor plecaţi duc o viaţă mai bună graţie banilor pe care îi trimit părinţii. Şi totuşi, spun psihologii, banii nu ţin locul afecţiunii; pe termen lung, această generaţie de copii lipsiţi de iubirea părinţilor şi de armonia familiei poate deveni una de adulţi-problemă. Psihologii nu exclud posibilitatea ca unii să devină infractori; agresivitatea multor copii din generaţia „Singur acasă”, refuzul lor de a accepta că au probleme, durerea cauzată de lipsa părinţilor îi transformă, la maturitate, într-o generaţie de adulţi neintegraţi social; copilul care creşte fără părinţi sau numai cu unul dintre ei va deveni un adult care nu va înţelege sensul căsătoriei, nu vor avea încredere în instituţia căsătoriei şi, în general, în oameni; psihologii spun că adulţii care au fost în preadolescenţă „singuri acasă” vor dori, în general, meserii care să le aducă bani rapid: fotbalist, fotomodel, cântăreţ, dansatoare. Cei care au fost abandonaţi de mici îşi doresc mai degrabă meserii prin care să împartă dreptatea, cum ar fi cea de poliţist; puţini dintre cei plecaţi cu lunile la muncă ştiu să aleagă soluţii pentru copiii rămaşi în ţară. Lipsa informaţiilor este frapantă, adulţii neavând cunoştinţă de existenţa consultanţilor, a organizaţiilor non-guvernamentale de la care ar putea primi câteva sfaturi. Sunt copii care ajung în centre de plasament, pentru că părinţii plecaţi la lucru peste hotare „au uitat” că au acasă nişte suflete care au nevoie de ei.
Măsurile care ar trebui luate la nivel central, ar trebui să fie asigurarea unor venituri decente pentru familiile foarte sărace, acordarea de stimulente financiare sau în natură, dar şi mai mare numărul de asistenţi sociali care să se ocupe de copiii rămaşi aacasă astfel încât efectele emigrării asupra lor să fie în număr cât mai mic.
În Danemarca există un asistent la fiecare 240 de locuitori. În Finlanda, raportul e de 1 la 1.8. În România e relativ acelaşi, dacă numărăm diplomele, însă mai bine de jumătate din absolvenţi se orientează către alte posturi. În România sunt inspectorate şcolare şi organizaţii neguvernamentale care se ocupă de prevenirea şi combaterea traficului de persoane, de micşorarea efectelor migraţiei asupra elevilor, de prevenirea abandonului şcolar şi a delincvenţei printre elevii cu părinţi plecaţi.
Problema copiilor care au rămas acasă în supravegherea altor persoane este cum sunt educaţi şi îngrijiţi. Există cazuri în care copilul lăsat în grijă este neglijat din toate punctele de vedere. Neglijarea reprezintă eşecul constant în a răspunde nevoilor fizice şi psihologice de bază ale copilului având efecte negative asupra dezvoltării copilului (Tereza Bulai, p. 64-65).
Neglijarea mai este considerată de unii autori ca o formă specifică de abuz şi este definită ca fiind incapacitatea sau refuzul adultului de a comunica adecvat cu copilul, de a-i asigura nevoile biologice, emoţionale, de dezvoltare fizică precum şi de limitare a accesului la educaţie („Organizaţia Salvaţi Copiii”).
Neglijarea mai este definită ca reprezentând condiţiile în care persoana responsabilă de îngrijirea copilului, fie intenţionat fie din neatenţie, permite copilului să experimenteze suferinţe care pot fi evitate şi /sau nu reuşesc să asigure una sau mai multe condiţii care sunt esenţiale pentru dezvoltarea capacităţilor fizice, intelectuale şi emoţionale ale unor persoane.
Neglijarea pune în pericol dezvoltarea normală a copilului, iar cele mai grave forme de neglijare sunt: neasigurarea unei alimentaţii adecvate nevoilor de dezvoltare ale copilului; neglijarea curăţeniei şi a siguranţei locuinţei; neglijarea supravegherii copilului; neglijarea stării de sănătate a copilului; neglijarea educaţiei şcolare, insuficienta supraveghere şi abandonul copilului; privarea copilului de afecţiune şi comunicare.
Carmen Ciofu este de părere că neglijarea copilului este favorizată de următoarele împrejurări: atitudini parentale perturbate; particularităţe nefavorabile ale copilului; situaţii nevrotigene sau stresante; boala afectivă a îngrijitorului; complexele de inferioritate ale îngrijitorului; frustrarea şi anxietatea acestora.
Neglijarea fizică este cu atât mai gravă cu cât copilul este de vârstă mai mică şi deci mai dependent de îngrijirea adultului. Neglijarea emoţională constituie un alt aspect al neglijării copilului de către persoana de îngrijire, indiferent de statutul acesteia: rudă, părinte, vecin, prieten. Aceasta constă în lipsa unor interacţiuni normale de îngrijire a copilului, cu grave consecinţe pentru dezvoltarea afectivă şi cognitivă a copilului. Neglijarea emoţională îşi manifestă consecinţele foarte precoce, încă din primul an de viaţă.
În această categorie se includ copiii şi adolescenţii ai căror părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate, ei rămânând în grija altor persoane. Cu privire la delincvenţă, un loc important îl deţin minorii şi adolescenţii care sunt lipsiţi de siguranţă, armonie şi stabilitatea unei familii. Se observă cum lipsa părinţilor, a autorităţilor, a supravegherii şi afecţiunii venite de la aceştia, influenţează dezvoltarea psiho-socială a copilului. Nevoile de bază ale copilului rămân într-un anume mod neîmplinite ori sunt înlocuite cu o cantitate de bani sau daruri materiale pe care le trimit părinţii adesea din străinătate. Efectele se observă în rândul copiilor şi adolescenţilor prin acte delincvente: abandon şcolar, furt, comportament de grup sau de bandă, inadaptare şcolară, tulburări de conduită.
Cei mai mulţi dintre copiii ai căror părinţi sunt plecaţi şi care au rămas în grija altor persoane ajung să abandoneze şcoala sau să intre în anturaje periculoase. Abandonul şcolar reprezintă o formă definitivă de devianţă şcolară. El presupune renunţarea la sistemul educativ indiferent de nivelul la care s-a ajuns. O altă cauză care se mai adaugă la abandonul şcolar este lipsa de supraveghere şi autoritate parentală provocată de fenomenul migraţiei externe.
În esenţă devianţa defineşte orice tip de comportament care se opune oricărui tip de comportament convenţional acceptat. Din această perspectivă, devianţa cuprinde infracţiunile, delictele, abaterile şi devierile. În aceeaşi măsură, devianţi sunt acei indivizi care refuză să trăiască în conformitate cu regulile impuse pe care le respectă majoritatea dintre noi. Ei sunt delincvenţi, violenţi, consumatori de droguri, sau oameni ai străzii care nu se potrivesc cu majoritatea oamenilor care au definit drept standarde normale de acceptabilitate.
Teoriile care privesc mediul pornesc de la faptul că devianţa nu este stare a personalităţii, ci o conduită care se învaţă în contact cu semenii.
Delincvenţa juvenilă reprezintă ansamblul abaterilor şi încălcărilor de norme sociale sancţionate penal săvârşite de un minor până în 18 ani. Cauzele delincvenţei juvenile sunt diverse, dintre ele ar putea fi lipsa de supraveghere şi privarea afectivă, până la cauze de natură individuală, biologică. Ele exercită o influenţă deosebită asupra minorului care nu dispune încă de mecanisme specifice de filtrare şi evaluare a tuturor influenţelor exterioare.
După Vasile Preda, factorii care predispun la comportament antisocial sunt de două tipuri: interni şi externi. Factorii interni ţin de potenţialităţile şi structura neuro-psihică a copilului şi tânărului, de unele particularităţi ale personalităţii în formare. Aceştia s-au format sub influenţa factorilor externi (de mediu, familiali). Factorii externi sunt factori socio-culturali, economici, socio-afectivi şi educaţionali din cadrul micro/macrogrupurilor umane în care trebuie să se integreze copilul şi tânărul începând cu familia pentru formarea pentru formarea personalităţii acestora.
Cele mai frecvente explicaţii cauzale ale comportamentului delincvent la copii se centrează în jurul factorului economic şi al celui educaţional: familia şi şcoala. După unii cercetători, cauzele delincvenţei juvenile legate de familie ar fi: un slab control exercitat asupra copilului; lipsa de comunicare şi coeziune familială; afecţiunea mamei şi disciplina impusă de tată; modele educaţionale neadecvate; familii în derivă (consum de alcool, droguri, violenţă, separare); abandonul familial. Un alt autor, Albert Ogien, împarte cauzele în trei categorii şi anume: cauze individuale; cauze care ţin de mediu;cauze de natură socială care includ marile instituţii sociale ce contribuie la socializarea şi integrarea tânărului şi la asigurarea ordinii sociale: media, familia, şcoala, biserica şi alte instituţii ale statului cu o influenţă hotărâtoare asupra minorului.
Toate aceste instituţii au următoarele atribuţii faţă de educaţia şi formarea minorilor sau tinerilor lipsiţi sau nu de ocrotirea părintească. Administraţia publică locală este responsabilă de serviciile de educaţie şi sănătate; deţine un buget constituit din contribuţiile membrilor comunităţii care îi oferă o posibilitate mai mare de soluţionare a problemelor locale; cunoaşte cel mai bine oamenii şi evenimentele din comunitate. Biserica este unul dintre cei mai importanţi subiecţi comunitari. Pe contribuţia acesteia se mizează din următoarele considerente: este un punct de reper în educaţia morală şi comunitară a copilului şi se implică activ în sensibilizarea populaţiei referitor la relaţiile părinte-copil, promovarea unor comportamente morale atât pentru părinţi, cât şi pentru copii;
Având ca obiectiv creşterea unor generaţii sănătoase, se impune stabilirea unei colaborări dintre administraţia publică locală, instituţiile şcolare şi instituţia medicală pentru a identifica copiii rămaşi fără supraveghere ce necesită asistenţă medicală. În dezvoltarea programelor de educaţie preventivă şi cultivarea comportamentelor pro-sociale, este necesară participarea poliţiei, având ca grup ţintă copiii din familii dezintegrate în vederea informării corecte asupra consecinţelor comportamentului anti-social. În cazul în care copiii din această categorie sunt antrenaţi în acţiuni antisociale se impune implicarea tuturor actorilor comunitari întru elaborarea unui program de reabilitare şi reintegrare în familia lărgită, instituţiile şcolare. Analiza datelor referitoare la delincvenţa juvenilă relevă faptul că în ultimii ani situaţia la capitolul infracţiuni comise de către minori este influenţată de condiţiile în care cresc şi sunt educaţi copiii. E regretabil faptul că s-au produs schimbări atât în structura cât şi în modul de exercitare a rolului educativ de către familie şi instituţiile comunitare;
Cercetarea Respectarea drepturilor minorilor în locurile de detenţie efectuată de Institutul de Reforme Penale încearcă să determine structura familiilor celor 262 de minori delincvenţi intervievaţi. Din numărul total de minori care au săvârşit infracţiuni, 18% provin din familii dezintegrate cu unul sau ambii părinţi plecaţi peste hotare. Copiii din familii dezintegrate simt nevoia să fie recunoscuţi, acceptaţi şi stimulaţi atât de către cei de o vârstă cu ei, cât şi de adulţi, afilierea la un grup reprezentând o posibilitate sigură de a-şi manifesta şi realiza dorinţele şi aspiraţiile. Prin contactul cu respectivele grupuri, tânărul îşi dezvoltă capacităţile şi aptitudinile, asimilând şi interiorizând o serie de valori şi norme specifice grupului, care nu întotdeauna sunt în concordanţă cu valorile şi normele sociale. Lipsa părinţilor şi a controlului din partea lor, modul de petrecere a timpului liber este un teren fertil pentru infracţionalitatea în rândul tinerilor.
Fenomenul infracţionalităţii juvenile implică o serie de probleme complexe la nivel individual, familial şi comunitar. A contribui la efortul educativ în formarea unei generaţii sănătoase este o responsabilitate pe care trebuie să şi-o asume aceşti factori. În principiu, nu există copii vinovaţi, ci copii şi adolescenţi victime ale mediului lor, care trebuie ocrotiţi, reeducaţi şi reintegraţi de şi în comunitate. Un control parental lipsit de autoritate exacerbează la copil tendinţe de agresivitate cu cele două tipuri de manifestări majore: crizele de mânie; negativismul. Un astfel de control îl întâlnim fie în cazul unor părinţi indulgenţi, fie în cazul în care atunci când lipsesc părinţii.
Crizele de mânie sunt tulburări de comportament, apărute ca urmare a conflictului dintre personalitatea copilului în plină afirmare şi atitudinea permisivă a îngrijitorilor. Negativismul se înscrie în acelaşi timp de manifestări şi în cazul preşcolarului, este strâns legat de sindromul acut de separe a părinţilor de copii. În afară de aceasta, el exprimă dominare parentală ineficientă, permisivitate excesivă, lipsă de autoritate din partea părinţilor şi persoanelor de îngrijire.