În anii 1940, Erikson a devenit preocupat de problema identităţii, de încercarea individului de a se defini pe sine ca o persoană unică. Pentru Erikson, căutarea identităţii reprezintă o trebuinţă umană de bază, devenind, în societatea moderna, la fel de importantă ca şi trebuinţele de alimentaţie, securitate şi satisfacere sexuală. În ultimele patru decade, Erikson a scris extensiv despre căutarea identităţii ca sarcină primară şi criza în care adolescentul luptă pentru îndeplinirea “unui simţ conştient al unicităţii individuale” cu “o forţă inconştientă pentu continuitatea experienţei şi o solidaritate cu idealurile de grup” (Erikson, 1968).
Cu alte cuvinte, adolescentul caută să se stabilească pe sine ca o individualitate separată, menţinând în acelaşi timp o conexiune cu elementele importante ale trecutului şi acceptând valorile unui grup. În procesul “găsirii de sine”, adolescenţii trebuie să stabilească o identitate sexuală, morală, politică, religioasă şi vocaţională care să fie relativ stabilă, consistentă şi matură. Identitatea se continuă în stadiul de adult, acoperind trecerea de la experienţele copilăriei la scopurile, valorile şi deciziile personale care permit tânărului să-şi ocupe locul în societate.
Scopul final, intitulat dobândirea identităţii, apare când adolescenţii dobândesc noua identitate prin “repudiere selectivă şi asimilare mutuală a identificărilor copilăriei” (Erikson, 1968). Astfel, în circumstanţe optimale, adolescentul abandonează unele dintre valorile şi scopurile stabilite de părinţi şi societate, acceptând altele. Odată cu dobândirea identităţii, adolescenţii îşi dezvoltă o ideologie proprie şi scopuri vocaţionale. În mod interesant, Erikson consideră că dobândirea identităţii este prenecesară pentru următorul stadiu de dezvoltare, intimitatea, unde persoana este capabilă să se dăruiască unei alte fiinţe umane. Aşa cum explica el, “adevăratul angajament faţă de alţii este rezultatul şi testul fermei autodelimitări” (Erikson, 1968).
Ideea că oamenii trebuie să se cunoască pe sine înainte de a fi cu adevărat capabili să iubească pe altcineva, este acum comun acceptată. Unii psihologi au sugerat că identitatea şi intimitatea sunt adesea strâns legate, experienţa dedicării altei persoane ajutând persoana să se înţeleagă pe sine. Un studiu empiric pe studenţi a observat că pentru unii tineri, în special femei, care tind să se socializeze pentru a se descoperi pe sine prin identificare cu alte persoane semnificative, identitatea şi intimitatea se dezvoltă împreună, sau intimitatea precede identitatea (Schiedel şi Marcia, 1985). Pentru mulţi adolescenţi dobândirea identităţii este dificilă, şi chiar procesul acceptării unor valori parentale şi respingerea altora este problematică. Rezultatul poate fi adesea o devansare sau o formare prematură a identităţii. În acest caz, adolescentul acceptă mai devreme roluri şi valori parentale fără discernământ, neexplorând alternativele sau falsificând o identitate personală unică. Un exemplu tipic poate fi adolescentul care în copilărie a crezut că vrea sau a fost determinat să vrea să urmeze cariera tatălui său, de exemplu de medic. El poate studia intens chimia şi biologia în liceu, să facă cursuri suplimentare în colegiu şi apoi să descopere în al treilea an de medicină (sau chiar la 40 de ani când cariera sa de chirurg pare goală) că ceea ce a vrut cu adevărat să fie este poet.
Unii adolescenţi pot considera că rolurile pe care parinţii şi societatea asteaptă ca ei să le îndeplinească sunt de neatins sau sunt neatrăgătoare fiind incapabili să găsească roluri alternative care să li se potrivească. Adolescenţii aflaţi în această situaţie aleg adesea o identitate negativă, care este o identitate opusă celei care se aşteaptă a fi adoptată. De exemplu, copilul unui profesor universitar poate renunţa la şcoală, în ciuda faptului că dovedeşte aptitudini certe pentru munca la nivel de colegiu. Alti adolescenţi experimentează difuzia de identitate: în mod tipic se dedică unor scopuri sau valori – ale părinţilor, prietenilor, societăţii – şi sunt adesea apatici în încercarea de a-şi găsi identitatea. Aceşti tineri au dificultăţi în întâlnirea cererilor specifice adolescenţei, cum ar fi îndeplinirea misiunilor şcolare, a-şi face prieteni şi a se gândi asupra viitorului. În fine, în loc de a găsi o identitate matură, unii adolescenţi par să declare un moratorium, un fel de pauză în care experimentează identităţi alternative, fără a se stabili la nici una din ele. În unele cazuri, o societate poate oferi moratorium-uri formale prin variatele sale instituţii.
Erikson consideră că prelungirea rezoluţiei finale a crizei de identitate este adesea constructivă. Oricum, un moratorium poate deveni distructiv dacă durează prea mult, astfel încât persoana ajunge la stadiul său de adult fără a fi dobândit abilitatea de a se dedica în calitate de adult familiei, prietenilor, vocaţiei şi ideologiei. Urmând direcţia lui Erikson, mulţi alţi developmentalişti au găsit conceptul de ereditate ca folositor în înţelegerea adolescenţei. Într-adevar, James Marcia a definit cele patru statusuri majore ale identităţii (dobândire, devansare, difuziune şi moratorium) în termeni suficient de precişi în care el sau alţi investigatori pot intervieva un adolescent şi determina statusul său de identitate general.
Multe studii în care s-au comparat statusurile de identitate ale adolescenţilor cu măsurători ale dezvoltării lor cognitive sau psihologice au evidenţiat că fiecare status al identităţii este reprezentat printr-un număr de caracteristici distincte. Astfel, statusul dobândirii se caracterizează printr-o anxietate moderată, o atitudine iubitoare faţă de părinţi, respect de sine ridicat, puternică identitate etnică, prejudiciu scăzut, un stadiu moral postconvenţional, independenţă, stil reflectiv, complexitate cognitivă medie, relaţii de intimitate cu alţii.
Statusul forcluderii se caracterizează prin represiunea anxietăţii, atitudine iubitoare şi respectuoasă faţă de părinţi, respect de sine scăzut, fiind uşor de afectat de către alţii, identitate etnică puternică, prejudiciu ridicat, stadiu moral preconvenţional sau convenţional, dependenţă ridicată, impulsivitate, complexitate cognitivă scăzută şi relaţii stereotipe cu alţii. Statusul difuziei este reprezentat de anxietate moderată, atitudine de izolare faţă de părinţi, respect de sine scăzut, identitate etnică medie, prejudiciu mediu, stadiu moral preconvenţional şi convenţional, dependenţă, impulsivitate, complexitate cognitivă ridicată care poate duce la confuzie, relații stereotipe cu alte persoane sau izolare. Statusul moratorium se caracterizează prin anxietate ridicată, atitudine de distanţare, autostimă ridicată, identitate etnică medie, prejudiciu mediu, stadiu moral postconvenţional, independenţă, stil cognitiv reflectiv, complexitate cognitivă medie, relaţii intime cu alţii.
Cercetarea, în mare parte longitudinală, confirmă faptul că mulţi adolescenţi traversează o perioada de forcludere sau difuzie, apoi un moratorium înainte de a-şi dobândi în final identitatea (Marcia, 1980). Procesul poate dura zece ani sau mai mult. Nu este nici o îndoială asupra faptului că uşurinţa sau dificultatea în găsirea identităţii sunt foarte mult influenţate de societate, de familie şi prieteni.
Erikson a fost unul dintre primii developmentalişti care au atras atenţia asupra rolului societăţii. În adolescenţă, societăţile oferă o cale pentru descoperirea unei identităţi primare în două moduri: oferind valori care au trecut testul timpului şi continuă să-şi îndeplinească funcţia; oferind structuri sociale sau obiceiuri care uşurează tranziţia de la copilărie la stadiul adult. Într-o cultură unde virtual fiecare deţine aceleaşi valori religioase, morale, politice şi sexuale, şi schimbarea socială este scăzută, identitatea este usor de dobândit. Adolescentul acceptă simplu unicele valori şi roluri pe care le cunoaşte. În astfel de culturi, tranziţia la stadiul de adult poate fi rapidă, adesea având loc printr-o ceremonie cunoscută ca “ritualul trecerii”.
În societăţile mari, complexe, influenţele sociale care pot afecta formarea identităţii sunt multe şi variate şi adesea în schimbare. Ca rezultat, a ajunge la o identitate în timpurile moderne este o problemă dificilă, în special în perioadele de schimbare socială rapidă. Erikson vorbeşte despre un “sens al încrederii” (“basic trust”) ca o condiţie fundamentală a vitalităţii mentale şi care reprezintă o atitudine pătrunzătoare asupra sinelui şi lumii, care derivă din experienţele care au loc în primii ani de viaţă. Prin “încredere” el înţelege încrederea acordată altora şi propria capacitate de încredere.
La adulţi, este exprimat uneori un sens al “neîncrederii” (“basic mistrust”) printr-o severă înstrăinare care caracterizează indivizii care se retrag în ei insisi atunci când ceva nu merge bine sau cu ceilalţi. În adolescenţă apare asa numita criză a adolescenţei, manifestată prin trăsături specifice care diferenţiază acest stadiu de celelalte. Adolescentul se confesează cu plăcere părinţilor în ceea ce priveşte flirturile sale, urmând ca din momentul începerii vieţii sexuale să se îndepărteze de aceştia, implicându-se mai puternic în viaţa de relaţie cu sexul opus.
Un rol deosebit în adolescenţă, în privinţa socializării, îl are grupul de prieteni (peers group), adolescentul orientându-se la această vârstă în special spre cei de o seamă cu el. Acum se manifestă foarte mult anticonformismul, dorinţa de a fi diferit de ceilalţi, de a impune ceva nou, fapt izvorât din convingerea că menirea sa este de a crea ceva nou. Grupurile formate se consolidează pe baza preocupărilor, înclinaţiilor, dorinţelor şi aspiraţiilor comune. Tot acum, adolescentul experimentează diferite comportamente, pentru a identifica care dintre trăsăturile de personalitate sunt acceptate şi aprobate de grup. Această experimentare poate fi trăită într-un mod mulţumitor sau într-unul jenant şi dureros.
Anticonformismul sustinut şi evidenţiat cu orice preţ se transformă într-un conformism absolut la nivelul grupului. Toţi tinerii sunt la fel, spun părinţii. Tot acum apare şi se dezvoltă pregnant constiinţa apartenenţei la generaţie.Adolescentul dobândeşte identitatea în relaţie cu mediul socio- cultural din care face parte. Astfel, dacă societatea în care trăieşte este uniformă, pentru el este mai uşor să-şi formeze identitatea aderând la normele şi concepţiile generale. Într-o societate modernă, însă, este mai dificil de realizat acest lucru.
Astfel, adolescentul poate experimenta diferite identităţi până la fixarea la cea potrivită sieşi, traversând astfel un moratorium, sau poate să-şi formeze chiar o identitate negativă, ca răspuns la presiunile pe care le resimte. Din acest motiv, socializarea la această vârstă, concretizată în relaţiile pe care adolescentul le stabileşte, împreună cu modelele pe care le oferă acestea, constituie un pivot important al formării identităţii proprii a tânărului.
Conceptele morale sunt încărcate de atitudini complexe şi se organizează prin influenţă – sunt conduite de influenţă. Adolescentul implică în formarea concepţiei despre lume şi viaţă structura operativă a personalităţii, la rândul ei intersectată cu întreaga experienţă conceptuală. Concurenţa universului familial şi şcolar, fiecare cu problemele sale, cu universul mare al dependenţelor, contribuie la accentul special ce se pune după 14 – 15 ani pe construirea concepţiei despre lume şi viaţă, din exprimarea dimensiunilor faptice şi nu dezirative ale acesteia. Dacă nu ar exista această tensiune şi direcţie a spaţiului de viaţă, nu ar avea nici o tensiune şi nici o dimensiune ideea de participare conştientă, deliberată, acceptată, la viaţa socială. Aceasta este perioada în care idealul de sine şi idealul de societate se omologhează şi creează condiţia maturizării psihice. Tânărul este pregătit psihic şi se pregăteşte moral şi aptitudinal, îl atrag cunoştinţele pentru confruntări sociale complexe, pentru a se exprima ca atare.
Familia este cadrul în care are loc modelarea personalităţii copilului, trecerea de la un comportament normativ (reglat din exterior), la un comportament normal (bazat pe autoreglare şi autonomie morală). Familia este un reper permanent şi fundamental în condiţia indivizilor, în manifestarea unor atitudini şi comportamente civice şi morale, ea fiind unitatea de bază a societăţii, care asigură transmiterea obiceiurilor, atitudinilor, valorilor de la părinţi, orientând copiii din punct de vedere moral (şi nu numai).
O serie de studii atestă faptul că copilul îndepărtat de familie încearcă un sentiment profund de frustrare afectivă, se simte respins, neglijat, fapt ce va influenţa direct formarea şi dezvoltarea conduitelor sale ulterioare. Prin urmare, familia asigură pe de o parte siguranţa afectivă, iar pe de altă parte educaţia primară. Deşi gândirea morală începe să se formeze încă din copilărie, ea se consolidează şi se manifestă pe deplin începând cu perioada marii adolescenţe (14 – 18, 20 ani), când se realizează, în ceea ce priveşte dezvoltarea intelectuală o amplă conceptualizare, iar adolescentul este atras de sesizarea atributelor esenţiale ale conceptelor, de cerinţele de sistematizare şi schematizare.
Se vorbeşte de aceea chiar de o tendinţă de filozofare, ce se accentuează la această vârstă. În perioada adolescenţei prelungite (după 20 ani), deşi această tendinţă rămâne încă evidentă, are loc o creştere a reversibilităţii de control şi întărirea bazei de informaţie privind validitatea conceptelor. A treia insuşire care se modifică în mod evident odată cu vârsta este statutul conceptelor. Aceasta este una dintre însuşirile cele mai importante, deoarece se referă la claritatea, exactitatea şi stabilitatea de folosire a conceptului în acte de gândire.
Statutul conceptului se referă la poziţia lui în cadrul domeniului ştiinţific din care face parte, în structura ştiinţei ajunsă la un anumit nivel de dezvoltare. Această foarte mare disponibilitate a informaţiei stocate în memorie, ce se realizează de la această vârstă, permite creearea unui nivel de control logic şi o coerenţă a întregului plan al gândirii. Adolescentul devine conştient că există o coerenţă a evoluţiei vieţii sociale şi este interesat tot mai profund de aceasta. Adolescenţa se caracterizează prin trecerea spre maturizarea şi integrarea în societatea adultă, cu solicitările ei sociale, politice, familiale, profesionale, etc. Tipul de relaţii întreţinute de adolescent se va complica progresiv, căci acesta se integrează tot mai mult în generaţia sa – prin exprimarea identităţii proprii şi prin exprimarea identităţii faţă de adulţi. Se produce o intensă socializare a aspiraţiilor, aspectelor vocaţionale, care implică un anume nivel de dezvoltare atins de judecata morală. Prin urmare, la adolescenţă, inteligenţa atinge nivelul unei bune dezvoltări a aparaturii logico-formale Adolescentul este atent şi critic şi analizează lumea valorilor şi raportarea lor la evenimentele vieţii de fiecare zi. Din nou, că în perioada preşcolară, adolescentul îşi pune probleme morale complexe, se centrează pe conflictul dintre dependenţa şi cerinţele independenţei, este impregnat de absorbţia realizată în mediul de cultură al sociotipului de provenienţă al tânărului. Nu trebuie însă să uităm că în totalitatea vieţii sociale există confluente şi ipostaze morale de felurite niveluri, fapt ce conturează modele variate de independenţă.