– Importanţa familiei în dezvoltarea copilului –
La baza dezvoltării umane stau nevoile umane. De modul în care sunt satisfacute aceste nevoi depinde dezvoltarea copilului şi a individului uman. Bruce Perry (2002), unul dintre cei mai cunoscuţi cercetători americani care au studiat efectele traumei din copilărie, formulează nevoile umane pentru o dezvoltare sănătoasă astfel:
- nevoia de continuitate – să nu apară rupturi în viată, cum ar fi: separări, moartea unei persoane semnificative pentru copil, distrugerea bruscă a ambientului, etc;
- nevoia de predictibilitate – să existe un orar de viată al familiei, al copilului în familie şi o previzibilitate a ceea ce urmează să se desfăşoare în viitorul imediat, dar şi planuri de viată pentru viitorul mai îndepărtat;
- nevoia de dragoste.
Stroufe, Egeland, Carlson si Collins (2005) au formulat o serie de principii privind dezvoltarea umană:
- nimic nu e mai important pentru dezvoltarea copilului ca ingrijirile primite, mai ales cele din primii ani de viată;
- individul se află tot timpul sub impactul întregii istorii a experienţelor cumulate şi, chiar după perioade de schimbări majore din viata lui, experienţa timpurie nu e ştearsă niciodată;
- unele caracteristici personale sau diferite forme de psihopatologie sunt construcţii ale dezvoltării, şi nu caracteristici innăscute;
- regula dezvoltării coerente a individului este că schimbarea şi continuitatea sunt permanente;
- individul poate fi înteles doar în cadrul unui model al tranzacţiilor continue între persoana aflată în dezvoltare şi sprijinul şi provocările cărora trebuie sa le facă faţă.
Când nevoile copilului sunt prompt şi corect citite de mamă şi răspunsul este imediat, copilul cu un bun potenţial ereditar va avea o dezvoltare optimă.
Neurobiologia ne demonstrează faptul că nesatisfacerea acestor nevoi creează o suferinţă cu consecinţe drastice asupra dezvoltării creierului copilului.
Pe masură ce societăţile omeneşti au cunoscut nevoile fiinţei umane ce îi condiţionează dezvoltarea sănătoasă, au fost create legi care să promoveze şi să apere satisfacerea acestor nevoi. Drepturile copilului, stipulate în Declaraţia ONU din 1989, nu reprezintă decât tot atâtea nevoi ale copilului, care îi condiţionează dezvoltarea.
Din punct de vedere emoţional, putem vorbi de patru mari categorii de nevoi:
- nevoia de dragoste şi securitate;
- nevoia de experienţe noi, de stimulare;
- nevoia de a fi laudat şi recunoscut ca fiind capabil;
- nevoia de responsabilităţi.
Importanţa lor se schimbă în cursul dezvoltării, în diferitele momente ale evoluţiei copilului.
Dragostea aducatoare de securitate : este cea mai importantă nevoie la vârstă mică, oferind baza viitoarelor relaţii sociale, în familie, cu parinţii şi fraţii, cu colegii, cu propria familie mai târziu. Ea este o condiţie pentru dezvoltarea unei personalităţi sănătoase; abilitatea de a reacţiona şi de a răspunde la dragoste şi, mai târziu, de a deveni un părinte iubitor depinde de măsura şi felul în care această nevoie a fost satisfacută în copilărie. E o nevoie permanentă a fiinţei umane, dar este primordială pentru intrarea copilului în lume, pentru umanizarea lui. Dragostea îl leagă pe copil de mamă, tată, familie, îl face loial părinţilor săi şi celor pe care îi iubeşte.
Satisfacerea acestei nevoi îi oferă securitate copilului în sânul familiei, sentimentul siguranţei şi al încrederii în ceilalţi, iar mai târziu al încrederii în sine. Iubit de cei din jurul sau, copilul învată că este demn de a fi iubit, că e valoros, preţios. El învaţă să se iubească pe sine, să se respecte, să se considere de preţ. Sinele lui se diferenţiază de ceilalţi, sprijinit de dragostea lor, într-o atmosferă de dragoste şi preţuire reciprocă. Ataşamentul (legătura afectivă a copilului cu cel care îl ingrijeşte) faţă de mamă, de cel ce îl ingrijeşte îl face pe copil, în acelaşi timp, puternic – dacă are parinţi buni, ce îl respectă şi îl inţeleg – şi slab, vulnerabil, în cazul când părinţii nu ştiu să răspundă nevoilor sale prin funcţiile parentale pe care le îndeplinesc.
Nevoia de noi experienţe: satisfacerea ei este importantă pentru dezvoltarea intelectuală a copilului. Aşa cum hrana este importantă pentru creşterea fizică, experienţele sunt esenţiale pentru dezvoltarea cognitivă. Jocul şi dezvoltarea limbajului sunt cele mai importante în acest sens. Prin ele, copilul explorează lumea şi invaţă să colaboreze cu ea.
Nevoia de recunoaştere a capacităţilor şi nevoia de a fi apreciat: dacă mai târziu o acţiune bine făcută conţine în ea însăşi răsplata, la început, pentru a deveni încrezător în posibilităţile lui, copilul are nevoie de încurajare şi răsplată. Chiar şi adultul rămâne sensibil la premii şi recunoaşteri ale meritelor sale. Aceste ,,răsplăţi” oferite de adulţi copiilor sunt necesare pentru a depăşi dificultăţile şi conflictele inerente dezvoltării.
Incurajările şi cererile rezonabile sunt importante. Nivelul optim de dificultate a sarcinii este stabilit, atunci când succesul e posibil, prin capacităţile copilului, cu un efort rezonabil, în acord cu aceste capacităţi; ele depind de starea de moment şi de etapa de dezvoltare a copilului. Educatorii oferă recompense negative, sancţiuni şi de aici pot apărea o atitudine de respingere din partea copilului faţă de învăţare, faţă de instituţia şcolii, o stimă de sine scăzută cauzată de sancţiuni, o atitudine de respingere faţă de efort. Toate aceste neajunsuri pe care nu le dorim, dar le întâlnim frecvent în rândul copiilor, sunt pricinuite de nerecunoaşterea calităţilor lor şi de nerecompensarea lor de către cei din jur.
În studiul longitudinal realizat de Alain Stroufe, al doilea factor de risc major pentru dezvoltarea sănătoasă a copilului, după ataşamentul insecurizant, este abandonarea şcolii. Copiii au cu toţii un potenţial de învăţare pe care şcoala poate să-l stimuleze, recunoscând şi răsplătind eforturile făcute de copil, ori să îl transforme în indisponibilitate de învăţare, prin sancţionarea greşelilor şi omiterea reuşitelor.
Nevoia de responsabilităţi: creşterea independenţei copilului. Mai întâi, în jurul vărstei de 3 ani, copilul invată să se îngrijească singur (mănâncă, se spală, se imbraca). Responsabilităţile cresc pe măsura înaintării în vârstă, fiind importante pentru că dau sentimentul de libertate în timpul desfăşurării propriilor acţiuni. Dacă la vârsta la care copilul solicită responsabilităţi, această nevoie nu este valorizată de părinţi, mai târziu, când părinţii au aşteptări fată de tânăr, el nu va şti şi nu va avea iniţiativă sau capacitatea de a-şi asuma anumite responsabilităţi, dezamagindu-i pe aceştia. Dacă stadiile care cer responsabilităţi sunt bine valorizate de cei din jurul copilului, la maturitate individul va fi capabil să îşi asume responsabilităţi şi pentru alţii.
Responsabilităţile trebuie date în cadrul şi sub indrumarea familiei. Asumându-şi responsabilităţi, copilul învată reguli, de ce se face un anumit lucru într-un anumit fel, ce este permis, ce nu. El va trebui să beneficieze de prezenţa adultului pentru a-şi asuma anumite responsabilităţi mai complexe. Adultul va juca rolul de expert, ghid sau partener, în funcţie de vârsta şi maturitatea copilului. Adolescentul trebuie să aibă sprijin afectiv, dar şi posibilitatea şi ocazia de a lua decizii şi de a-şi asuma consecinţele.
Greşelile făcute în întâmpinarea nevoilor copilului pot distorsiona dezvoltarea acestuia. Consecinţele sunt dramatice atât pentru individ, cât şi pentru societate. Tensiuni intolerabile între individ şi mediul său de viaţă au la origine suferinţe, pericole prin care a trecut copilul. În locul unei atitudini de bucurie şi colaborare cu cei din jur, atitudinea copilului şi a tânărului va fi una de luptă sau fugă, atac sau renunţare.
Atât agresivitatea, cât şi supraprotejarea copilului sunt erori în tratarea acestuia. Ele neglijează nevoile emoţionale, sociale, intelectuale ale acestuia. Reacţiile sociale ale celor respinşi în copilărie sunt furia, frica, ura, lipsa de interes, de empatie pentru ceilalţi, incapacitatea de a avea relaţii mutuale satisfăcătoare.