Instabilitatea socio-economică din România şi tranziţia interminabilă au determinat pe mulţi dintre români să plece la muncă în străinătate pentru a-şi putea întreţine familia. Desigur, câştigurile obţinute sunt importante atât pentru familie cât şi pentru economia românească, însă această migraţie spre vest are şi aspecte mai puţin dorite. Acestea ar fi destrămarea familială şi „abandonul“ copiilor la bunici sau la alte rude, cu consecinţe psiho-sociale grave în timp pentru aceştia.
Trecutul ne arată că şi în perioada comunistă foarte mulţi părinţi au fost nevoiţi să lucreze pe şantiere, în alte oraşe, şi să lase copilul în grija bunicilor. Aceştia din urmă au avut dintotdeauna un rol foarte important în educaţia şi creşterea copiilor, dar după revoluţie au un rol şi mai mare, pentru că foarte mulţi români, aproape două milioane lucrează în prezent în străinătate, dintre care majoritatea au şi unul sau mai mulţi copii.
Dacă la începutul anilor 1990 plecările la muncă în străinătate se făceau în special din judeţele de la graniţa cu Serbia şi Ungaria, ulterior situaţia s-a accentuat în Moldova şi în zonele rurale, unde 30-50% din copii trăiesc la bunici sau la rude apropiate. Sunt şi cazuri în care copilul cel mare de vârsta adolescenţei este şi tată şi mamă, având grijă de fraţii lui mai mici. În situaţii extreme copilul rămâne total abandonat şi autorităţile trebuie să aibă grijă de el.
Iniţial numărul curajoşilor a fost mai mic, dar pe măsură ce rezultatele muncii peste hotare au început să se vadă la vecini, rude sau prieteni care au început să-şi achizitioneze o locuintă sau maşini străine, locuitorii unor sate întregi au plecat să caute de lucru în afara tării (apariţia fenomenului de imitaţie socială).
Presa a semnalat situaţii dintre cele mai bizare apărute ca urmare a exodului de forţă de muncă. Un titlu preluat de cotidianele din România dintr-o publicaţie străină stipula: “Pentru mulţi români, deschiderea frontierelor a însemnat o şansă de a câştiga mai mulţi bani. Fenomenul are însă şi o faţă mai întunecată. În urma românilor plecaţi să muncească în străinătate au rămas mii de copii, nu toti lăsaţi în cele mai bune condiţii.” Rămaşi singuri acasă, copiii mai mari devin mamă şi tată pentru fraţii mai mici, alţii, dorind să simtă gustul libertăţii, pleacă de acasă şi ajung după gratii. Alţi copii, năuciţi de dorul mamei, îşi pun capăt zilelor. Fie că muncesc toată ziua, fie că se zbat pentru un “foarte bine” la şcoală, copiii aşteaptă ca părinţii să le dea un telefon, să le trimită un pachet, îi aşteaptă acasă. Cauzele acestui fenomen sunt deosebit de complexe deoarece se împletesc factori individuali şi sociali, economici şi materiali, ce realizează efecte cumulative care conduc la creşterea numărului de copii rămaşi singuri acasă. Consecinţele pot fi deosebit de grave atât pentru copii cât şi pentru părinţi. Copiii prezintă tulburări de comportament, de adaptare, tulburări privind sfera afectivă care plasează copilul la graniţa dintre agonie şi extaz : tentative de suicid, consum de droguri, etc.dar şi la nivel familial. Părinţii şi în general taţii care rămân acasă cu copiii sunt depăşiţi de situaţie, nu reuşesc să se descurce singuri cu treburile casnice, nu pot suplini dragostea şi afecţiunea pe care mama le transmite copilului, comunicarea lipseşte cu desăvârşire şi, fie devin consumatori de alcool, fie îşi găsesc o persoană de sex feminin cu care să-şi împartă responsabilităţile, de multe ori greşit înţeleasă de copil sau de partenerul plecat.
Părintele plecat în străinătate încearcă să fie responsabil şi sprijină familia din ţară din punct de vedere financiar, însă aceasta nu suplineşte afecţiunea şi dragostea parentală. În urma acestor situaţii neprevăzute pentru care nimeni din familie nu a fost pregătit, apar neîntelegerile dintre soţi care de cele mai multe ori duc la divorţ. Copilul este nevoit să asiste la discuţii telefonice interminabile dintre părinţii care se acuză reciproc şi care nu mai găsesc nicio cale de împăcare.
Dacă copilul a putut accepta separarea de părinţi pentru a putea beneficia de un trai mai bun din punct de vedere material, refuză să-i înţeleagă pe aceştia atunci când decid să divorţeze şi este pus în situaţia de a alege părintele în grija căruia doreşte să rămână. De cele mai multe ori decizia sa nu empatizează cu părintele care solicită tribunalului încredinţarea copilului, care doreşte ca familia să nu se destrame. Acestea sunt doar câteva dintre elementele care definesc problematica copilului “singur acasă”, pe care le vedem la tot pasul în jurul nostru fie la copiii vecinilor care se întreţin singuri, fie la rudele sau cunostinţele noastre care au promis copiilor la plecare că se vor întoarce mai bogaţi, mai fericiţi.
Există însă o problemă destul de delicată care se ridică: ar fi mai bine să se rămână în România şi părinţii să nu aibă bani, astfel să nu aibă posibilitatea să-i educe şi să-i îngrijească sau e mai bine să plece, eliminându-se problemele financiare, însă să rămână copii în grija altor persoane sau doar cu un părinte. Lucrurile nu pot fi privite în alb şi negru, însă trebuie evidenţiate consecinţele psihologice care apar ca urmare a absenţei numai a unuia din părinţi pe o perioadă mai lungă.
Din momentul naşterii, copilul observă că există două persoane în jurul lui cu roluri diferite. Împreună, părinţii îndeplinesc toate funcţiile familiale. Funcţia instrumentală este legată mai mult de tată, iar cea afectivă de mamă. În aceste condiţii apare identificarea băiatului cu tatăl, iar a fetei cu mama, necesară constituirii identităţii de sine a copilului. Această identitate este afectată cînd nu există ambele figuri parentale în preajma copilului. Copii învaţă să accepte limitele şi disciplina pe care părinţii o impun. El poate manipula prin dualitatea lui pe părinţii care nu sunt uniţi. De exemplu, când nu reuşeşte să obţină ceva de la unul din părinţi încearcă de la al doilea şi reuşeşte astfel în cele mai multe cazuri şi invers. La vârsta de trei ani copilul crede că el este cel mai puternic. Omnipotenţa este o iluzie, o fantezie a copilului, părinţii fiind cei care îl fac să revină cu capul pe pământ prin educaţie şi prin limitele impuse. În momentul când acestea nu sunt, copilul se simte puternic, că poate să facă orice, însă în momentul când nu reuşeşte să facă faţă problemelor intervine dezamăgirea şi frustrarea. Plecarea unuia dintre părinţi sau a ambilor, conduce la un sentiment de abandon sau la anxietatea de separare. Astfel, fiecare despărţire pe parcursul vieţii lor va fi traumatică şi accentuată.
Eforturile vor fi îndreptate spre evitarea despărţirii, chiar dacă uneori aceasta este necesară. Astfel vor apărea multe compromisuri şi tulburări afective. Intervine şi lipsa ataşamentului care nu poate fi compensată în niciun alt fel. Lipsa de afectivitate este de cele mai multe ori autocompensată prin cheltuieli nejustificate şi prin imaginea afişată, însă banii nu pot compensa lipsa părinţilor şi rolul lor în dezvoltarea copilului şi în viaţa de zi cu zi. Absenţa părinţilor sau doar a unuia poate conduce şi la probleme şcolare, copilul nu se mai concentrează, se închide în el sau devine neliniştit, abandonează şcoala uneori, nu are nimeni puterea să-l controleze. Copilul suferă de disciplină, de lipsa de limitare. Părinţii plecaţi sunt de mai multe feluri: care sună des, care vin acasă la câteva luni şi-l vizitează sau care nu mai trimit bani. În această privinţă autorităţile trebuie să impună ca plecarea în străinătate să aibă loc după ce s-a lăsat copilul pe mâini bune şi s-a luat angajamentul de a se ţine un contact permanent cu copiii, cu toate că cele mai moderne mijloace de comunicare, telefonul sau internetul nu ţin loc de căldură umană şi de un sfat dat de aproape, cu afecţiune părintescă. Din păcate, această datorie se uită când se ajunge în străinătate şi dacă la început era în plan rămânerea pentru o perioadă scurtă, aceasta se prelungeşte până se ajunge la instalarea unei rupturi puternice între părinţi şi copii. În concluzie, se recomandă să se evite plecarea ambilor părinţi în străinătate şi de asemenea, înainte de aceasta, câteva întîlniri de consiliere psiho-socială care să stabilească relaţia dintre părinţi după plecare şi relaţia între părintele plecat şi copil/copii, pentru a se evita apariţia de probleme în familie şi la copii. Altfel, se creează la copii sentimentul abandonului şi este posibil ca odată ajunşi la maturitate să abandoneze şi ei pe copiii lor ca un fel de protest şi ca răzbunare împotriva propriilor părinţi.